Evolutia tehnicii militare

Artileria, insa, si-a dovedit cea mai mare eficacitate ca arma de asediu si mai putin pentru ceea ce literatura de specialitate numeste “apararea activa”; din cetati, tunurile erau folosite, cu precadere, la lovirea punctelor fixe ale inamicului. Oastea Moldovei a cunoscut armele de foc – numite pive, tunuri, pusti, husnite, hacunite, sanete -, inca din timpul lui Alexandru cel Bun obtinandu-le de la negustorii genovezi, din Polonia sau de peste munti, de la Brasov, Sibiu sau Sighisoara, unde existau turnatorii de tunuri si erau manuite de mestesugarii din targuri. In privilegiul lui Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408, pentru negustorii lioveni se disting doua artere prin care se efectuau schimburile de marfuri dintre brasoveni, moldoveni si – prin Suceava – lioveni. Una dintre acestea lega Suceava de Brasov, prin Falticeni-Ciumulesti-padurile de la Boroaia-Targu Neamt-Tazlau-Targu Trotus iar cealalta varianta trecea prin Bacau-Onesti-Targu Trotus-Oituz-Ghimes. Produsele breslelor transilvanene – printre care si acelea ale armurierilor – au constituit obiectul unor privilegii, adesea reconfirmate, din partea voievozilor Tarii Moldovei si ai Tarii Romanesti. Tranzitul lor peste munti a cunoscut unele intreruperi, in situatiile conflictuale dintre principatele extracarpatice si regalitata maghiara, care impuneau masuri prohibitive, mai ales pentru arme.

Cercetarile arheologice recente de la Orheiul Vechi au scos la lumina doua tunuri din bronz, unul avand in interior o ghiulea din piatra. Ambele piese de artilerie sunt atribuite, de catre descoperitor, pe baza elementelor heraldice, unui atelier din Polonia si se considera a fi o captura de razboi, dupa lupta din Codrii Cosminului, din 1497. Acestea sunt compuse din doua camere, una de aprindere a explozivului si cealalta pentru plasarea ghiulelor. Dimensiunile tunurilor sunt apropiate: lungimea – 0,62 m, calibrul tunului (diametrul gurii) – 0,8 m, greutatea – 26,60 kg. Este vorba, despre o descoperire deosebita, intrucat nu poate fi vorba – asa cum constata Gheorghe Postica – despre o abandonare, cu observatia ca toate armele de metal erau culese de la locul bataliilor. Armele care au ramas functionale erau refolosite iar cele deteriorate se topeau, fierul fiind unul dintre materialele cele mai costisitoare. Trimiterea la dainuirea, pana la finele veacului XIX, a sapelor de lemn – de unde si celebra expresie ce sugereaza saracia lucie -, a harletelor si brazdarelor de lemn, care aveau doar partea activa, respectiv taisul, din metal, este sugestiva. Tunurile descoperite la Orhei au fost ascunse, in vederea recuperarii lor ulterioare, insa evenimentul nefast care a determinat “tezaurizarea” a fost fatal si celor care le-au ingropat.

In timpul lui Stefan cel Mare, erau constituite corpuri distincte de artilerie, care si-au spus cuvantul in asediul Chiliei din 1465 si erau date in grija marelui setrar. In camp deschis, tunurile nu au avut acelasi impact fiind slobozite mai ales in momentul inceperii atacului dar au fost prezente in luptele de la Vaslui (1475) si Valea Alba (1476). In batalia de la Obertyn, din 22 august 1531, moldovenii lui Petru Rares, in numar de 20000 de oameni, sufereau o infrangere rusinoasa in fata a 7000 de polonezi si – sustine un martor ocular, Ericole Dalmatul – au pierdut toata artileria, care se ridica la “peste 50 tunuri de bronz”.

Un secol mai tarziu, cand armele de foc au cunoscut o anumita perfectionare impunand trecerea la lupta in transee si in intarituri de pamant, care reuseau sa “inghita” proiectilele, Miron Costin – reproducand unele strategii de asediu – aduce indirect si unele lamuriri pentru rolul tunurilor in batalie: “ce, cum ne vor vedea, de alta nu s-or apuca, ce indata de santuri sa faca. Sa facem dara cu totii navala pana n-au santuri, si la graba asea de sargu, nici sinetele nu sa slobod toate. Iara cetatea ce sa va da cu pusci ori cu sacaluse, acelea putina paguba fac in oaste, ales care misca si la un loc nu sta. Nu toate cate sa slobod glonturile nemerescu, mai largu ieste pe de laturi decat omul. La noi este o poveste, ca cine piere de glontu de tun, tot era de fulger sa moara. Mica tinta este omul cu sabie zmulta si mai lesne streletului a nimici o vrabie decat pe un om calare cu arme. Graba pierde, adevarat, de multe ori, iara de multe ori izbandeste” (subl. V.J.).

Observatia lui Miron Costin este cat se poate de realista, chiar daca a crescut puterea de distrugere a armamentului, bataia artileriei – fara a lua in calcul unele “recorduri” in materie, atinse de turci – era sub 1000 de pasi (aproximativ 900 m). De asemenea, panza de foc ce se putea crea in fata dispozitivului de lupta masura pana la 250-300 pasi, fapt care solicita manevre tactice suplimentare, pentru a-i atrage pe adversari sub focul artileriei. Pentru ca instalarea tunurilor pe afet sau pe sol nu permitea, inca, modificarea rapida a unghiului de tragere, punctele de cadere a proiectilelor nu aveau o variatie mare si erau cunoscute de adversari de la primele salve fiind usor de evitat. Dupa terminarea descarcarii – daca mersul luptei impunea masura -, atacatorii se grabeau sa ajunga in spatele panzei de foc pana la urmatoarea tragere, apoi se repezeau asupra gurilor de foc. La Razboieni, atunci cand turcii au ajuns in fata tunurilor si au observat ca servantii se pregateau sa dea foc, s-au culcat la pamant, astfel incat proiectilele au trecut deasupra infanteriei. Tunurile nu mai puteau trage, atunci cand incepea lupta corp la corp, pentru a nu lovi propria pedestrime. De asemenea, in lupta de la Cahul, din 1574, turcii – daca au vazut ca moldovenii lui Ioan Voda cel Viteaz lupta cu mare vitejie – “cu multe mestesuguri au nevoit sa-i amageasca pre moldoveni sa-i aduca asupra puscilor. Ci vazindu moldovenii mestesugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pana da dos, ca vediia ca fuga lor ieste cu inselaciune”.

Incepand cu vremea lui Stefan cel Mare, mentiunile privitoare la folosirea armelor de foc sunt din ce in ce mai frecvente in cronicile noastre. Se constata o imbunatatire a armelor de foc portative – sanetele, archebuzele, muschetele, pistoalele (pentru cavalerie) -, datorita perfectionarii sistemelor de aprindere si ochire. Noile performante scurtau durata reincarcarii, ochirii si tragerii. Cu toate acestea, ritmul de tragere al armelor de foc ramanea inca modest. Daca tunurile lui Stefan cel Mare, in lupta de la Podul Inalt, erau capabile sa traga cate sapte proiectile, in secolul urmator, un singur tun putea lovi in jur de 25-36 ori, pe zi de lupta. Acest fenomen presupune, cu incepere din a doua jumatate a veacului XVI, profesionalizarea militara. Costurile ridicate ale armelor de foc i-au scos pe tarani din lupta si au fost cooptate, aproape in exclusivitate, corpuri de lefegii, care introduc procedee de lupta importate din centrul si occidentul Europei. Tehnici de lupta nefamiliare romanilor, ce presupuneau – printre altele – lupta in camp deschis, inlocuiau actele de initiativa individuala cu o disciplina pasiva, nepotrivita ostenilor nostri, aspecte care, cu unele mici exceptii, au dus la decaderea completa a armatelor romanesti.

Dintre aspectele interesante privind importanta crescuta a artileriei, este selectata aici relatarea lui Grigore Ureche, cu privire la lupta dintre Despot si Alexandru Lapusneanu, de la 18 noiembrie 1561, dupa care cel din urma isi incheia prima domnie. Fiind luat prin surprindere de venirea ostii lui Despot numarand in jur de 12000 de razboinici, cu ajutor de peste munti, Lapusneanu a reusit sa adune doar corpul de artilerie, “cu vreo 1500 de oameni”. Batalia a avut loc pe Jijia, in satul Verbie, tunurile lui Alexandru Lapusneanu fiind asezate spre podul de peste rau, pe unde trebuia sa treaca oastea lui Despot. Calculul voievodului moldovean s-a intors, insa, impotriva sa, intrucat, in mare lipsa de oameni, pedestrimea adversarilor a reusit sa ajunga la tunuri, pe care le-au indreptat asupra ostirii lui Lapusneanu. Aceasta reusita a fost in masura sa decida sortii luptei iar Despot urca, in scurt timp, pe scaunul de la Suceava. Trebuie observat ca disproportia numerica a celor doua armate, in favoarea lui Despot, era compensata de avantajul detinerii tunurilor de catre Alexandru Lapusneanu, care trebuia sa fie convins de eficacitatea acestei arme, altfel lua calea pribegiei inca inainte de lupta. Deloc intamplator, cheia intregii batalii – asa cum este reprodusa de Grigore Ureche – a fost capturarea tunurilor.

Despot avea, in oastea sa, compusa aproape exclusiv din mercenari straini, un corp de archebuzieri flamanzi, condusi de Jean Villey, care, insa, erau pusi mai mult pe jafuri, inclusiv din tezaurul tarii. In a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu, printre lefegiii straini din garda domneasca, se aflau 100 de archebuzieri turci. Petru Schiopu (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) era inconjurat de o garda, din care faceau parte 400 de dorobanti archebuzieri unguri, 50 de halebardieri albanezi si greci, 150 calareti unguri, albanezi, greci si rusi. De remarcat, in cazul de fata, ponderea armelor in garda domneasca, dintre care cele de foc (archebuzele) erau intr-o proportie covarsitoare.

In veacul XVI, prezenta tunurilor, numite pusti sau husnite, in armata moldovenilor, a capatat mai multa consistenta numarand in jur de 50-80 de exemplare. Alaturi de acestea, se aflau in numar mare si mortierele, numite pive. In batalia de la Cahul, din 1574, Ioan voda cel Viteaz aseza in fata turcilor 80 de pive si 30 de tunuri. Din nou, in aceasta lupta, artileria ocupa un loc central. De asemenea, pot fi identificate si primele masuri de aparare, mai eficace, impotriva tunurilor: transeele, metoda preluata de la cazaci. In cursul bataliei, strategia turcilor era sa-i atraga pe moldovenii – sprijiniti de un efectiv de cazaci – in bataia tunurilor provocand hartuiri si retrageri simulate. Moldovenii, insa, au intuit siretlicul si au evitat sa se indeparteze prea mult. Drept urmare, turcii si-au concentrat toate tunurile si sanetele spre fortele romanesti, care au ripostat intr-un mod similar. Grigore Ureche scrie, despre urmarile acestui iures – care a luat capat dupa ce ambele forte combatante s-au retras pentru odihna -, ca “nu era loc a calca pre pamintu, ci pre trupuri de om”. In scurt timp, tunurile erau scoase din lupta, dupa ce a dat o ploaie si s-a inmuiat praful de pusca. Cei mai afectati au fost ostenii lui Ioan voda, asupra carora nu au intarziat sa se napusteasca multimile turcilor si tatarilor scontandu-se pe avantajul numeric. Cu efectivele reduse, Ioan voda si-a pedestrit armata si s-a retras intr-un sat, la Roscani, unde “s-au ingropat” – scrie cronicarul -, altfel spus, au sapat transee. Aici, oastea moldoveneasca, inconjurata de adversari, a reusit sa reziste trei zile sub bataia artileriei inamice, “ci nimic nu le strica, ca sa ingropasa bine in santuri”. Finalul acestei ispravi este cunoscut: viteazul voievod a fost inselat de turci si a depus armele gasindu-si sfarsitul in tabara otomana, legat de cozile a doua camile.

Un alt episod al luptelor in santuri este relatat de Miron Costin si se refera la lupta de la Teleajen, dintre Ieremia Movila, sprijinit de marele hatman polonez Jan Zamoiski si Mihai Viteazul. Domnul muntean si-a asezat tunurile deasupra vadului peste rau, pe unde trebuia sa treaca oastea adversarului, printre care se aflau si 4000 de husari. Despre acest tip de luptatori, cronicarul sustine ca “este tot in hieru, temeinica oaste foarte si neinfrinta, ales de ostile cum sintu ale noastre si muntenesti” , la care adauga: “numai ochii si vergile gurii se vad”. Artileria ambelor combatante, impreuna cu pedestrimea, era flancata de cavalerie. Spre deosebire de Mihai Viteazul, pedestrimea moldo-polona a ridicat “basti de pamintu inalte si acole au suit indata puscile”. Rezultatul bataliei a fost decis de tunurile si husarii lui Ieremia Movila, care au distrus pedestrimea munteana atacand pe doua flancuri. Elementul de noutate al amenajarilor militare impuse de proliferarea armelor de foc, pe campurile de lupta, este adus, aici, de “bastile” de pamant, in timp ce oastea munteana nu s-a folosit de fortificatiile cetatii Teleajen, aflata in preajma, ci a preferat sa se apere in santuri.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi