Evolutia tehnicii militare

Fata de perioada anterioara, turnurile circulare au suportat unele imbunatatiri constand in diminuarea inaltimii si ingrosarea zidurilor, care s-au transformat in bastei sau bastioane. Constructia de bastioane, cele mai eficiente piese fortificate ale Renasterii, este atribuita mesterilor italieni , insa isi gaseste radacini si in turnurile pline (puntoni) folosite de romani, turnurile monolit ale orientalilor si bizantinilor sau ribatele arabilor. Turnuri pline, cu diametrul de 2,3 – 3,05 m, sunt cunoscute si la cetatea de la Orheiul Vechi fiind destinate arcasilor. Datorita zidului circular, basteile ofereau avantajul reducerii suprafetei de impact pentru proiectile usurandu-le ricoseul si evitarea totala a “unghiurilor moarte” pentru aparatori. Aceste elemente fortificate, decrosate la linia de aparare, puteau avea mai multe etaje de foc, cu orificii speciale pentru evacuarea fumului sau erau umplute cu pamant si moloz iar in partea superioara aveau o platforma destinata pieselor de artilerie. Ultimul tip a fost prezent la Cetatea Neamt, Cetatea de Scaun de la Suceava si Cetatea Noua de la Gadinti eliminand o serie de probleme legate de evacuarea fumului sau protejarea zidurilor in urma reculului tunurilor, inerente in situatia turnurilor de artilerie etajate.

In ceea ce priveste definitivarea procesului de adaptare a fortificatiilor la evolutia artileriei, Moldova a devansat cu cateva decenii statele vecine, Ungaria, Polonia sau Rusia dispunand in secolul XV de cel mai puternic sistem defensiv din sud-estul Europei. De cel putin doua ori in acest veac, in 1476 si 1497, reusita militara a fost determinata de rezistenta cetatilor. Autorul amplului program constructiv este identificat de specialisti in persoana lui Stefan cel Mare, neobosit luptator si adevarat “ctitor de tara” iar datarea ceva mai restransa a momentului se opreste, dupa unele pareri, in dreptul perioadei dintre 1475-1476. Argumentele prezentate, insa, nu sunt suficient de convingatoare – fiind trecuta cu vederea etapa de la Cetatea Alba, din 1454 -, la fel si datarea. Unul dintre acestea pare a fi o alta inscriptie de la Cetatea Alba, din 1476, desi se plaseaza cronologic in contextul bataliei de la Razboieni, ceea ce ar constitui dovada unei lipse de clarviziune politica a lui Stefan cel Mare, in clipa deciziei sale de a angaja tara intr-un razboi impotriva puternicului Imperiu otoman, in 1473, fara a avea in spate un sistem de fortificatii care sa faca fata tunurilor lui Mahomed. Cel putin, caderea lui Vlad Tepes in Tara Romaneasca trebuia sa ofere destule invataminte pentru viteazul domn moldovean si incercatii sai sfetnici.

Fara a intra prea mult in detalii, trebuie remarcat ca inscriptia in cauza a generat destule polemici istoriografice pe marginea datarii. In ciuda unei oarecare “conventii” istoriografice care acopera subiectul, va trebui, totusi, citit in inscriptie un milessim, nu valeat (ab origine mundi), ceea ce se specifica foarte clar in text prin formula “IWA EAOE AUIEUUAIIA AED” (adica “in anii de la intruparea Domnului”, tradusa ca atare si de catre Ioan Bogdan). In loc de inexplicabilul NOIA (6984), din traducerea propusa de Ioan Bogdan, se citeste mult mai clar anul exprimat prin slovele AVIA (1484). Este adevarat ca datarea cunoscuta s-a impus, mai mult, dupa parcalabii mentionati, datorita lui Ioan Tanoviceanu, fapt recunoscut de editor , versiune acceptata pana la urma si de Nicolae Iorga, desi pledase initial pentru datarea 1484. Interpretarea cronologica a inscriptiei de la Cetatea Alba, prezentata aici, nu ridica umbra de confuzie legata de mentionarea unor parcalabi anteriori, dupa cum versiunea traditionala, care fixeaza anul pisaniei dupa parcalabi, pastreaza destule semne de intrebare privind mentionarea clara a milessim-ului si datarea 1484. Este corect, insa, a prezenta exact continutul izvorului istoric, indiferent de problemele interpretative pe care le poate ridica, in cazul de fata fiind evident anul 1484, confirmat si de formula “in anii de la intruparea Domnului”.

Un alt argument uzitat este acela al implicarii unor mesteri italieni. In sprijinul acestei versiuni vine nu doar o bogata traditie istorica retinuta de cronicari gasind un important aport genovez la edificarea cetatilor noastre , ci si prezenta, in Moldova lui Stefan cel Mare, a unor refugiati, locuitori ai Caffei, care au evadat la Chilia, dupa cucerirea cetatii lor de catre ostile lui Mahomed II, in vara anului 1475, despre care relateaza si Ioachimus Cureus. Secretarul lui Mahomed II, Giovanni Maria Angiolello retine ca fugarii au fost primiti iar cei care au dorit sa plece au fost lasati liberi. Refuzul voievodului moldovean de a preda pe cei 127 de tineri alesi de marele vizir Ghedik Ahmed pasa pentru a fi trimisi la Istanbul spre desfatarea sultanului a constituit – alaturi de nevoia revansei dupa infrangerea rusinoasa din iarna, de la Vaslui, a eliberarii prizonierilor turci inchisi la Cetatea Neamtului , de dobandirea Chiliei si scoaterea romanilor de la rasarit de Carpati din frontul antiotoman – unul dintre motivele invadarii Tarii Moldovei, in vara lui 1476.

Dupa un raport catre papa Sixt IV, din 16 septembrie 1476, intocmit pe baza relatarilor a cinci dintre acesti tineri veniti din Moldova, refugiatii au intrat, de fapt, in captivitatea lui Stefan cel Mare si au scapat dupa 22 iulie 1476, in contextul conflictului moldo-otoman. Faptul este confirmat si de o solie a domnului de la Suceava catre regele Cazimir IV, in 1481, in care craiul era informat ca Stefan ar fi retrocedat sultanului pe toti acei tineri, “ferecati in lanturi”, cu exceptia a 20 dintre acestia, ce fusesera luati de cameniteni de la familiile de suceveni care s-au retras in Polonia, in timpul invadarii Tarii Moldovei de catre turci, in 1476. Pentru acestia, la incheierea pacii din 1480-1481, domnul Moldovei a platit sultanului o despagubire de 120.000 de aspri.

Nu este cazul a intra in amanunte privind motivele care l-au facut pe Stefan cel Mare sa procedeze astfel cu cei 127 de tineri proveniti din Caffa, acestea fiind destul de bine conturate in studiul citat, ceea ce intereseaza, insa este masura in care ei au putut fi angajati in lucrarile edilitare din Moldova. Nu poate fi negata, desigur, o implicare a unor mesteri occidentali – in special italieni -, atestati la curtea lui Stefan cel Mare, insa acestia nu faceau parte dintre captivii din Caffa. Este de admis – la nivel ipotetic desigur – ca mesteri proveniti din randul “tinerilor din Caffa” sa fi lucrat, in cea de-a doua parte a domniei lui Stefan cel Mare, mai ales la constructiile civile.

Luand in consideratie necesitatea organizarii unui sistem defensiv puternic, adaptat evolutiei tehnicii de asediu, cu efecte deja bine cunoscute in epoca, inaintea angrenarii tarii intr-un razboi cu turcii , este posibil ca lucrarile comandate de Stefan cel Mare la fortificatiile sale sa se incadreze in prima parte a domniei si sa aiba legatura cu inaltarea primei faze a Cetatii Noi de la Roman, in preajma anului 1466. Contrastul evident cu eforturile de a intregi hotarele sudice si nordice, prin incorporarea Chiliei (1462, 1465), respectiv a Hotinului (1463) si chiar putin mai devreme – prin numirea a doi parcalabi la Cetatea Alba (1459) – nu fac decat sa consolideze supozitia de fata.

Implicarea lui Stefan cel Mare, pentru a spori capacitatea de aparare a Tarii Moldovei, pare sa fi vizat – intr-o prima etapa, post quem non 1473 – fortificatiile de piatra urmand a fi completate de amenajarea unor puncte intarite din lemn si pamant, cum sunt cele de la Craciuna, Berheci, Barlad , pana in ajunul confruntarii de la Razboieni. In acest caz, implicarea “tinerilor caffezi” – daca putea fi vorba de asa ceva – pare a fi neconcludenta, mai ales ca posibilitatea deschiderii unor ample santiere de constructie, intr-un singur an (vara 1475-vara 1476), la Cetatea Alba, Cetatea Sucevei, Cetatea Neamtului, Cetatea Hotin, Cetatea Noua de la Roman (probabil), in afara celor de la intariturile de lemn si pamant, presupune un efort supraevaluat, in istoriografie, pentru efectivele economice si demografice de atunci ale Tarii Moldovei.

Situatia depistata la Cetatea de Scaun a Sucevei poate veni in sprijinul observatiilor de mai sus. Concluziile formulate in urma campaniei arheologice din 1954, referitoare la faza scoaterii din uz a santului de aparare initial, in paralel cu ridicarea celei de-a doua panze de zid, cu un nou sant de aparare, nu au un caracter definitiv. Faptul este recunoscut chiar de colectivul de cercetatori, atunci cand noteaza ca etapa in discutie “va trebui definita arheologic si fixata cronologic”. Ca unul dintre elementele de datare cu o marja de eroare deloc neglijabila, materialele ceramice prelevate de pe fundul santului I de aparare al Cetatii Sucevei se incadreaza, cronologic, intre finele veacului XIV si a doua jumatate a celui urmator iar ceramica scoasa din santul II de aparare este fixata, de catre descoperitori, intre sfarsitul secolului XV – finele secolului XVII. La capatul acestor considerente, merita a se atrage atentia, aici, asupra unui aspect de natura strict tehnica si anume caracterul relativ al incadrarilor cronologice ce se pot efectua pe baza martorilor ceramici.

Conform datelor existente, Cetatea Sucevei prezinta patru faze importante de constructie:

  • fortul lui Petru I Musatinul, de forma rectangulara, cu turnuri patrate,
  • un “zid-scut”, atribuit lui Alexandru cel Bun;
  • o centura de ziduri subtiri de piatra, cu turnuri patrate, numita si prima faza Stefan cel Mare;
  • centura de ziduri cu turnuri circulare ce dubleaza curtina cu turnuri patrate – faza II Stefan cel Mare.

Dupa unii specialisti, panza de zid atribuita lui Alexandru cel Bun reprezinta, de fapt, urmele unei centuri care proteja fortul lui Petru I Musatinul. O alta optiune – se pare, mai plauzibila – este ca respectiva panza de zid are sarcina de a proteja poarta de atacurile directe.

In privinta centurii duble de ziduri, rezultata in urma etapelor finale de constructie atribuite lui Stefan cel Mare, este evident ca reprezinta o masura de eficientizare a capacitatii de rezistenta a curtinelor cu turnuri patrate, anterioare, in fata pieselor de artilerie. Astfel, turnurile patrate au fost ingrosate si rotunjite fiind transformate in bastioane iar zidul dintre ele a fost dublat. Poate fi vorba, aici, despre un “experiment” , in conditiile in care turnurile patrate si-au dovedit ineficienta in fata armelor de foc inca inaintea incoronarii lui Stefan cel Mare, lasand loc deja turnurilor semicirculare si bastioanelor? De ce nu exista un “experiment” asemanator in cazul nucleului initial al Cetatii Noi de la Roman, considerat a fi anterior fazei stefaniene de la Cetatea Sucevei si ridicat, de la inceput, cu turnuri circulare?

La Cetatea Sucevei avem, probabil, cel mai concludent caz in care – evitandu-se ridicarea unor elemente fortificate noi – imbunatatirea performantelor balistice ale armelor de asediu a determinat perfectionarea mobilierului cu caracter defensiv preexistent. Centura cu turnuri patrate pare a fi fost inceputa inainte de anul 1453, poate chiar in timpul domniei lui Alexandru cel Bun, in relatie cu fortificarile post 1420 de la Cetatea Alba, in vreme ce zidurile care le dubleaza, concomitent cu rotunjirea turnurilor existente si adaugarea unora noi, se datoreaza mesterilor lui Stefan cel Mare. Astfel, nu s-ar mai putea atribui vremii lui Stefan cel Mare perpetuarea unor traditii depasite de construire a fortificatiilor, acestea – provenite si caracteristice unei perioade anterioare – au fost doar imbunatatite, prin folosirea tehnicilor noi. Si aici poate fi certificat rolul novator al epocii lui Stefan cel Mare, in domeniul constructiilor militare de piatra, alaturi de aplicarea aceleiasi solutii, de largire a platformei aparate, prin adaugarea unor noi curti strajuite de bastioane la alte cetati, la Neamt, Hotin, Roman. Desigur, in cazul in care mesterii stefanieni nu aveau cunostinta despre existenta metodelor de incastrare a turnurilor patrate in turnurile circulare, identificate de cercetatori la cetatile genoveze din Crimeea. Solutia amenajarii noilor curti bastionare poate fi inspirata din rezultatele obtinute la Suceava, fara insa a scoate din calcul si influenta modelelor preexistente de la Chilia si Cetatea Alba.

Referitor la Cetatea Neamtului, fortul rectangular musatin a suportat cateva modificari adaugandu-se o noua poarta in turnul de nord-est, fiind suprainaltate curtinele si – in locul dependintelor din lemn care au existat, probabil, intre turnuri – s-au amenajat incaperi din piatra, mai sigure, urme ale boltirilor de caramida si ale paturilor de bolta mai puteau fi “citite” si inainte de recenta restaurare. Tot atunci, se pare, a fost deschisa, in zidul de vest al fortului central, cu acces direct spre exterior, o portita de refugiu, cu boltire in arc frant, de factura gotica. Aceasta – aflata putin mai sus decat nivelul de calcare din interiorul cetatii – era blocata, pe interior, de trei barne, al caror locas se mai pastreaza in miezul zidariei.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi