Evolutia tehnicii militare

Suprainaltarea sitului s-a rasfrant si asupra portii, zisa “musatina”, de la mijlocul curtinei de nord, cu o vizibila disproportie intre dimensiunile arcului frant ale acesteia si restul ancadramentului. Dupa profilul sectiunii arheologice din anul 1454, dintre fortul rectangular si panza cu bastioane, s-ar putea ajunge la o concluzie similara, avand in vedere ca in desenul stratigrafic nu a fost surprinsa groapa de fundare a elevatiei din timpul lui Petru I Musatinul, urmele aflandu-se, desigur, la o adancime mai mare decat aceea la care s-a oprit sapatura. Rezultatele cercetarilor din 1962 confirma ca golul portii musatine coboara pana la nivelul de pornire al fundatiei, aproximativ -5 m si faptul ca nivelul de calcare corespunzator secolului XIV se afla la aproape -0,40 m de la nivelul actual de calcare. Este, insa, destul de interesanta pozitia unei loazbe de stejar din golul portii, intr-un strat de umplutura, datat in sec. XIV si sub o amenajare din piatra care ar constitui “pragul” initial (vezi fig. 28). Judecand dupa desenele de profil si avand in vedere rigurozitatea cercetatorului, nu pare a fi o versiune sustenabila posibilitatea ca aceasta barna sa constituie indiciul neobservat al unui prim prag al portii musatine.

Din pacate, cercetarile intreprinse si primii restauratori ai cetatii nu au putut preciza inaltimea bastioanelor si a curtinei dintre ele, oprindu-se la nivelul unui strat de moloz ce constituie nivelul de calcare actual, pe care se mai poate deslusi si urma sectiunii arheologice din 1954. Foarte probabil, zidurile erau ceva mai inalte, astfel incat sa poata incadra in miezul zidariei ocnitele de tragere pentru tunuri descoperite in apropiere si asezate acum pe bastioane. Astfel, ar rezulta o diferenta de nivel mai eficace intre platou si curtea exterioara, despartite de un nou sant de aparare care, dupa Radu Popa, ar avea o adancime de 10 m si o latime de 25 m. Desi, pana in prezent, nu au fost depistate urme arheologice, este posibil ca peretii santurilor de aparare sa fi fost dotati cu tepi camuflate sau alte accesorii defensive. Legatura dintre santul de aparare si ansamblul fortificat s-a facut pe un pod cu un traseu curbat, sprijinit pe 11 piloni de piatra.

In cazul in care fragmentul de boltire ramas la bazele unui pilon de la curbura podului a fost desprins din alt sector al fortificatiei, este de presupus ca podina era din lemn, material care putea fi inlaturat lesne, pentru a crea dificultati suplimentare accesului asediatorilor spre poarta principala. Altminteri, este posibil ca doar partea dintre ultimul pilon si zidul exterior sa fi fost mobila iar restul sa se fi sprijinit pe boltiri din piatra. Desigur, traditia locala care sustine ca podul s-a intins pe piei de bivol asezate pe stalpi este lipsita de valoare istorica, ca si aceea despre sapatorii “fantanii” din interior care, pentru a nu se sufoca forand stanca dura in cautarea apei pana la nivelul Ozanei, tineau in gura artere de bovidee, probabil, asemenea scafandrilor din zilele noastre.

Curbarea si orientarea podului de la Cetatea Neamtului – spre deosebire de cel scurt si drept de la Cetatea Sucevei -, cu intentia clara de a lungi traseul de acces, probeaza, de asemenea, experienta vasta a constructorilor lui Stefan cel Mare. Astfel, asediatorii care inaintau pe pod erau expusi, pentru mai mult timp, tirurilor aparatorilor. Totodata, datorita pozitiei sale in raport cu fortificatia, inamicii erau siliti sa schimbe armele de pe o mana pe alta, cele de aparare, pavezele, pe dreapta iar cele de atac, pe stanga, devenind practic inofensivi. Din nou, se constata si aici aplicarea unor principii defensive vechi, inregistrate si explicate de arhitectul Vitruvius: “Trebuie avuta foarte mare grija ca accesul celor care ataca zidurile sa nu fie lesnicios (…). Planul trebuie conceput in asa fel ca drumurile catre porti sa nu fie directe, ci pe la stinga lor.

Daca se va face astfel, atunci partea dreapta a celor ce se apropie, neacoperita de scut, va fi cea mai apropiata de zid” (subl. V. J.).

Pentru cei care reuseau sa parcurga podul, singura solutie de acces in cetate, s-au amenajat doua “capcane”, numite si “curse de soareci” , de forma unor gropi zidite in piatra, chiar in spatele panzei cu bastioane si mascate de podine balansoare. Mizandu-se pe aglomerarea si panica asediatorilor grabiti sa intre in focul luptei, capcanele puteau produce un numar considerabil de victime. Nu este exclus ca expresia “a calca peste cadavre” sa se datoreze acestor elemente defensive. Asediatorii care reuseau sa evite ploaia de sageti, pietre si gloante ale aparatorilor si “cursele de sobolani” ajungand sub zidurile cetatii, aveau parte de alte “surprize”: “deasupra capetelor dusmanilor, carara caldari cu apa clocotita si cu smoala, cu murdarii de om si cu nisip calcinat fierbinte”. Prin urmare, cucerirea unei cetati era o intreprindere destul de dificila.

Pe de alta parte, trebuie facuta observatia ca si agresorii aveau grija sa se informeze din timp, pentru a-si pune la punct strategia de asediu, pana in cele mai mici detalii. Astfel, in anul 1672 – din porunca marelui vizir al Imperiului Otoman, Chiupriului Fazil Ahmed pasa -, domnul Tarii Moldovei, Gheorghe Duca, l-a trimis pe un anume Gligorie Cornescu in Polonia, “ce era foarte mester de scrisori si de sapaturi la pietre si la alte lucruri” , pentru a spiona Cetatea Camenitei. Iscoada moldovenilor si-a indeplinit misiunea cu succes: “au facut chip cetatii Camenitii de ceara, cu toate tocmelele ei dinluntru si denafara”, macheta trimisa ulterior la Poarta.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi