Evolutia tehnicii militare

Revenind la Cetatea Neamtului, poarta principala, in ciuda interventiilor ulterioare, pastreaza, in fata, urmele unui pod mobil, reprezentate de lacasul de caramida din dreapta intrarii, pe care rulau pe verticala contragreutatile si pare sa fi fost dotat cu o hersa. Cu toate acestea, avand in vedere si lipsa unor elemente de fortificare suplimentare la poarta musatina, intrarea in cetate nu tradeaza o atentie speciala din partea constructorilor cetatii, fapt explicabil prin eficienta celorlalte piese defensive care impiedicau accesul.

Intr-un loc neidentificat, pe culmea Cerdacului, se afla un punct de straja al cetatii, despre care Profira Groholschi sustine ca a fost stricat in anul 1896, din dispozitia primariei orasului Targu Neamt.

Astfel intarita, Cetatea Neamtului a constituit un puternic punct de aparare, destul de hotarator, atat pentru mentinerea tarii sub obedienta otomana, cat si pentru stabilitatea domniilor, unii dintre titularii tronului Tarii Moldovei, siliti de turci si confruntati cu problemele generate de “cuibarirea” diversilor aventurieri inarmati intre zidurile ei, au trebuit sa o distruga. Aspectul final al cetatii, in ultima perioada de functionare, pare a se restrange la fortul rectangular, musatin – daca s-ar da credit lui Dimitrie Cantemir: “odinioara cetatea avea un zid indoit si numai o poarta, dupa aceea insa, cind turcii au stricat zidul din afara, moldovenilor nu le-a mai ramas decit cel dinlauntru”. Observatia cronicarului pare verosimila si face trimitere la cucerirea Cetatii Neamtului de catre turcii condusi de sultanul Soliman Magnificul, in 1538, cand s-a pus capat primei domnii a lui Petru Rares. Prin urmare, restaurarile ulterioare – inclusiv acelea din vremea lui Vasile Lupu – s-au efectuat, asupra fortului musatin, fara a cuprinde intreg complexul fortificat, atat din motive economice, cat si pentru a nu trezi suspiciunile turcilor.

In aceste conditii, descrierea lui Bandini facuta Cetatii Neamtului, exact dupa restaurarile pe care episcopul Sofiei, Pietro le surprindea la 1641 , pare oarecum confuza, desi, este adevarat, acesta nu face referire la starea in care se aflau diversele elemente constructive ale complexului. Dupa Marco Bandini, “manastirea inaltata pe culmea muntelui, care arata mai degraba a cetate decit a manastire, zidul de rasarit este dublu, cel din afara are 80 de picioare inaltime, cel dinauntru, 50″. Sa fie vorba despre o refacere completa in vremea lui Vasile Lupu, pentru ca centura cu bastioane sa fi fost distrusa ulterior de turci, intr-un interval cronologic ce s-ar intinde pana in vremea domniei lui Dimitrie Cantemir? Perioada in cauza este, insa, prea scurta, astfel incat o distrugere de asemenea anvergura, in epoca marilor cronicari, trebuia sa fie retinuta ceva mai detaliat de Dimitrie Cantemir sau alt carturar moldovean. Prin urmare, ramane banuiala ca restaurarea efectuata de mesterii lui Vasile Lupu nu a cuprins si curtina cu bastioane, distrusa si iesita din uz anterior, probabil la 1538. In fond, curtina cu bastioane pastreaza, in cea mai mare parte, nivelul suprainaltat al curtii exterioare a complexului fiind distrus doar zidul de deasupra, cel care incadra ocnitele de tragere si ii apara pe tunari.

Despre existenta unor programe de intarire, extindere si perfectionare a cetatilor moldovenesti au scris chiar carturarii vremii, urmati apoi de istorici, arheologi si arhitecti. Cu totii au observat necesitatea acestor lucrari, specialistii gasindu-le in stransa legatura cu evolutia tehnicii militare. Din pacate, insa, putine lucrari au fost dedicate exclusiv acestui domeniu, fapt cauzat, in mare parte, si de o oarecare tacere a marturiilor istorice. O tacere explicabila, intrucat “darea in vileag” a unor asemenea informatii – de altfel, multe dintre ele accesibile unui grup restrans – putea avea urmari nefaste pentru existenta statului. Dainuirea unor tratate de arta militara, cum este cel intocmit la finele veacului al XIV-lea sau, probabil, in primele decenii ale celui urmator, de Paulus Sanctinus Ducensis si intitulat Tractatus de re militari et machinis bellicis , destinat crestinilor care se lupta cu paganii, poate fi considerat o intamplare fericita pentru cei care studiaza evolutia artei militare in spatiul romanesc. De aceea, si incercarea de fata trebuie privita cu multa ingaduinta reclamand – inca din acest stadiu – numeroase completari si dezvoltari.

Nicolae Balcescu observa, pe buna dreptate, ca, in veacurile XIV-XVI, scoala razboiului era in tarile dunarene Ungaria, Transilvania, Serbia, Tara Romaneasca si Moldova iar afirmarea unor mari genii militare romanesti, precum Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, cu marile lor reusite pe campul de lupta – in fata unor adversari mult mai numerosi -, duce la concluzia ca arta militara medievala la romani era una dintre cele mai dezvoltate din Europa. Reprezentarile Sf. Gheorghe, in armura specifica evului mediu sau chiar ale unor cavaleri in armuri, asemanatoare celor purtate in turnirurile din apusul Europei, de pe cahlele medievale descoperite in urma cercetarilor arheologice de la Curtile Domnesti din Vaslui, Iasi, Harlau si Suceava, purtand steaguri patrate si triunghiulare, au dus la concluzia ca romanii nu au fost cu nimic mai prejos decat occidentalii presupunandu-se totodata si o anumita eticheta de curte. Descoperirea intamplatoare a unui virf de lance port-flamura la Mitoc, jud. Botosani, obiect datat in a doua jumatate a secolului XV , constituie un alt argument “palpabil” in sprijinul acestei aprecieri. Unul dintre cei mai de seama istorici bizantini din veacul XV, Laonic Chalcocondil, observa multe similitudini intre romani si italieni, in ceea ce priveste limba si modul de viata, “se aseamana cu italienii si in celelalte privinti (…) folosesc inca si astazi aceleasi arme si aceleasi vesminte, ca romanii”. De adaugat, aici, ca Alexandru cel Bun a avut de castigat de pe urma sustinerii rebelilor husiti care au contribuit la intarirea capacitatii militare a tarii sale, ostenii moldoveni fiind initiati in temuta arta militara pe care acestia o cunosteau.

La finele veacului XIV, dotarea ostilor romanesti – dar si ale adversarilor lor – era compusa, in principal, din arme albe. Arcul si sageata, folosite cu multa indemanare – desavarsita de tatari -, au constituit, pana in pragul secolului XIX, “arma fireasca, mai bine cunoscuta, mai iubita, mai mester minuita a neamului nostru”. Romanii foloseau doua tipuri de arcuri, simple (“de rand”) si tataresti (“incujbat”), ultimele destul de performante iar oamenii care le manuiau trebuiau sa dea dovada de multa forta si indemanare. In literatura de specialitate, acest tip de arc se mai numeste “arc dublu reflex” sau “hunic” si este o inovatie a populatiilor nomade din stepele Asiei Centrale. Era compus din doua brate curbe de lemn (preferabil din lemn de corn), asamblate la mijloc, cu capetele rasfrante spre directia de tragere, pe care se fixau placutele din lemn sau os, pentru a-i spori elasticitatea. Arcul se purta, uneori, intr-o teaca, in pozitie relaxata, cu coarda prinsa doar la un capat. Cel mai folosit de romani era, se pare, tipul de “arc incujbat” si a constituit arma de baza a trupelor neregulate. Arcul simplu era confectionat din lemn de tisa, alun, carpen, frasin, ulm sau corn iar corzile din in, canepa ori intestine.

Erau folositi si arcasi calari, ce au perpetuat tacticile de lupta ale tatarilor fiind priceputi in atacurile prin surprindere si simuland retragerile in confruntari , tactici prin care s-au remarcat si otomanii. Asemenea tatarilor, moldovenii erau iscusiti in tragerea cu arcul de-a calare, in inaintare dar, mai ales, in retragere. Calarimea turceasca, dotata cu arcuri cu cea mai puternica forta de izbire, a intampinat rezistenta romanilor, inarmati cu arcuri apropiate de bataia arcurilor orientale si o cadenta de tragere de pana la 12 sageti pe minut. Distanta de 500 m, estimata de Mihai Maxim ca putea fi atinsa de sagetile slobozite din arcurile folosite de turci si romani , pare insa putin exagerata, atata timp cat arbaletele sau sagetile “reactive” folosite de tatari si arabi puteau bate la aproximativ 300 m. Sagetile “reactive”, numite “sageti chinezesti” sau “sageti de foc”, se deosebeau de cele obisnuite avand la capat o punga cu praf de pusca. In timpul zborului, fitilul scurt aprindea praful si sageata capata astfel un plus de viteza. Mai apropiat de realitate pare sa fie calculul lui Radu Rosetti, dupa care sagetile trase bateau pana la 220 m.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi