Evolutia tehnicii militare

Alaturi de arcuri, erau utilizate palosul – mai ales de catre boieri -, sabiile, securile, halebardele, prastiile, topoarele, buzduganele, maciucile, sulitele, lancile, coasele iar mai aproape de masinariile de razboi, arbaletele si balistele. De prin secolul XV, incepeau sa fie folosite si arcanele. Sulitele folosite de moldoveni si tatari aveau, pe langa varful metalic, un carlig pentru agatarea si doborarea calaretilor. Arbaletele erau compuse dintr-un arc de dimensiuni ceva mai reduse, fixat pe un suport de lemn, cu dispozitive de armare-tragere si unelte de intindere a corzii, numite “vartej”. Munitia consta din sageti scurte si groase, mai grele decat sagetile trase din arcuri. Existau doua tipuri de arbalete, simple din lemn (de regula lemn de tisa) si compozite, capabile sa dezvolte o energie mai mare, datorita placutelor aplicate, rezistente la intindere (pe exterior) si strangere (pe interior). In Europa occidentala, se considera ca placutele din corn de capra erau cele mai rezistente pentru aplicarea pe interior si erau folosite, cu precadere, de cavalerii teutoni. Acest tip de arbaleta s-a utilizat, pana la scoaterea definitiva din lupta, in paralel cu arbaletele cu arcul din otel care, in ciuda fortei imprimate sagetii, aveau dezavantajul ca – din cauza impuritatilor din miezul aliajului – puteau crapa dupa mai multe trageri, situatie intalnita frecvent in zilele geroase. Corzile arbaletelor performante, care bateau la distante de peste 150 m, nu puteau fi intinse cu mainile, se folosea vartejul (scripete), unealta produsa in diverse centre si care a contribuit la o oarecare standardizare tipologica a acestor arme.

Radu Rosetti atrage atentia asupra faptului ca Stefan cel Mare a folosit o arbaleta indicand asupra pasajului povestit de Ion Neculce despre ctitorirea Manastirii Putna. Arcul domnului “l-au fost tragand cu vartej” si s-a pastrat mult timp la Manastirea Putna, ca un odor de mare pret, pana in vremea lui Constantin Cantemir, cand manastirea a fost jefuita de un grup de cazaci, polonezi si mercenari moldoveni.

Dificultatile de armare, cu cadente de 4-7 sageti pe minut – fara a include aici timpul de tintire – presupunand si ascunderea arbaletierilor in spatele unor paveze si imposibilitatea atacarii unghiurilor moarte la apararea cetatilor nu au asigurat arbaletelor rolul hotarator in lupta. In ciuda greutatii lor, arbaletele – spre deosebire de arcuri – nu necesitau forta fizica pentru a sta in pozitie de lupta in urmarirea unei tinte, motiv pentru care erau folosite cu succes la vanatoare.

Pentru a se proteja de loviturile dusmanilor, ostenii instariti purtau platose sau camasi de zale si coifuri de otel, pieptare din piele batute cu placute metalice iar ceilalti aveau haine din panze de in, intre care se coseau calti la o grosime de trei-patru degete, cu cusaturi in ite dese si scuturi mici din metal, lemn, piele sau nuiele de salcie impletite. Un fragment de camasa de zale, descoperit la Cetatea Neamtului, este expus, in prezent, la Muzeul de Istorie si Etnografie din Targu Neamt. De remarcat, totusi, ca ostile romanesti nu au folosit pe scara larga armurile, fapt explicat prin costurile ridicate si greutatea unui asemenea echipament, in jur de 18-21 kg. Acest ultim dezavantaj era diametral opus strategiei si tacticii de lupta traditionale romanesti, bazate pe mobilitate. Culoarea echipamentului era intunecata, asemanatoare cu a sumanelor, ceea ce ii ajuta pe osteni sa se camufleze.

In urma invaziei hunilor, europenii au inteles sa amplifice rolul cavaleriei in lupta introducand in harnasamentele europene un nou accesoriu, adus din stepele Rasaritului, ce s-a dovedit deosebit de eficient in asigurarea stabilitatii calaretului in timpul luptei: scarile de sa. Inca din veacul XII, generalizarea arbaletei pe campul de lupta, venita si ea din Orient – in ciuda tuturor masurilor prohibitive impuse de papalitate -, a dat primele semnale ale decadentei cavaleriei medievale. Aceasta arma, long bow-ul englez sau arcul lung – revitalizat in veacul XV -, arbaleta mare , cu bataie lunga si mare viteza de tragere, alaturi de dezvoltarea armelor de foc usoare, au impus cavalerilor sa imbrace platosele din fier, deasupra camasilor de zale. Noua adaptare a redus si rosturile functionale ale scutului, devenit mai mult un accesoriu decorativ si element heraldic. Greutatea armurii, insa, il facea vulnerabil pe cavalerul inconjurat si dat jos de pe cal, reducea viteza de atac expunandu-l mai multa vreme pe purtatorul de armura tirurilor arcasilor, arbaletierilor si a lancierilor inamici.

Armele de foc au dat lovitura decisiva asupra functionalitatii si prestigiului moral ale cavalerului, in secolul XIV, care a revenit in lupta abia in veacul urmator, ca “pistolier”, lancier, dragon, husar sau ulan. In privinta husarilor, cei care au reusit sa surprinda oastea muntenilor lui Mihai Viteazul in lupta de la Teleajen, Miron Costin scria ca sunt “tot in hieru (…). Multi pune si arepi tocmite de pene de vultur sau de alte pasari mari si cei mai de a hirea cu pardosi (blanuri de leopard, n. J.V.) peste platose. Iar slugile, care n-are pardos, pun scoarta de acestea turcesti, iar in fruntea cailor punu cite o tabla de hieru, si multi si la piepturile cailor, pentru fereala de glonturi”. Cat despre stilul de lupta al husarilor: “la razboaie, niceodata nu alearga mai multu din treapadul calului, sau numai cindu sar asupra pedestrumei ori tabarii, ca asupra ostii sprintare (usor inarmate, n. V.J.), cum ieste tatarul, niceodata nu-i slobod, ca sa raschira tatarii si nu facu cu sulita nice o treaba. Sulitele loru sintu cite opt coti de lungi cu prapore pana in pamintu. Ca unu zidu stau la razboaie”. Acesti razboinici, initial mercenari sud-dunareni, erau buni luptatori de spada, specializati in lupta cu turcii fiind folositi de Stefan cel Mare in luptele de la Razboieni din 26 iulie 1476. In cursul veacului XVI, in Polonia, Ungaria si Moldova, husarii au fost constituiti din luptatori pamanteni. Corpul celebru de oaste, numit in Tara Moldovei “hansari”, a existat pana in secolul XVIII.

La romani, pe langa introducerea pustilor la o mica parte dintre calareti, s-au utilizat, in special, arcurile, sabiile si sulitele mentinand cu succes rolul de izbire si lupta, cu arma alba, al cavaleriei pe campul de batalie , adecvat stilului de lupta al adversarilor din stepa. Pentru inceput, luptele calare se dadeau mai mult in serviciul de cercetare, hartuieli sau urmariri, pentru manevre scurte iar in campul de batalie alegeau adesea sa descalece. Un episod edificator, in sensul celor de mai sus, cu implicarea romanilor, este acela al luptei de la Marienburg, din 1422, cand un grup de luptatori calari s-a rupt de tabara polona, cu scopul cercetarii imprejurimilor si pentru jaf. Au fost insa atacati de cavalerii teutoni, imbracati in platose si mult mai numerosi. Intr-o clipa, romanii s-au retras in padure si acolo au descalecat asteptandu-i pe teutoni, care nu au intarziat sa apara. Din adapostul padurii, moldovenii au slobozit asupra cavalerilor o ploaie de sageti omorand o parte din semetii atacatori, altii fiind luati prizonieri, in vreme ce ceilalti au scapat cu fuga.

Cu timpul, corpurile de calareti incep sa constituie o arma bine definita. Cavaleria moldoveneasca, organizata in cete – ceea ce o facea foarte supla si mobila, capabila sa execute manevre rapide asupra flancurilor -, a repurtat o victorie stralucitoare asupra ostirii maghiare in lupta de la Baia, din 1467. Net superioara din punct de vedere tehnic si numeric (cca. 40 000 impotriva a 20 000 moldoveni), aproximativ doua treimi din oastea lui Matei Corvin erau constituite din cavaleria grea, mult mai eficienta in camp deschis, decat pe terenul accidentat si impadurit al Moldovei. Ioan Voda cel Viteaz a acordat o atentie speciala cavaleriei iar rezultatele nu au intarziat sa apara, in luptele de la Jiliste sau in Bugeac. Era folosita ca forta de soc, pentru a rupe dispozitivele de lupta ale adversarului, inainte de intrarea in lupta a infanteriei. De asemenea, doar corpul de cavalerie al moldovenilor – cel mai bine inarmat – a reusit sa impiedice numeroasa ostire otomana sa treaca Dunarea, in Tara Moldovei, prin vadul de la Isaccea, singura solutie ramanand mituirea cu 30 000 de galbeni unguresti a hatmanului acesteia. Tradarea hatmanului Ieremia si inchinarea cavaleriei moldovenesti in fata turcilor, in lupta de la Cahul, din 1574, a contribuit, in mare masura, la pecetluirea tragicului sfarsit al epopeii neinfricatului domn. Incepand cu secolul XVI, cavaleria noastra folosea pe scara larga petrinal-ul, asemanator pistolului, care era descarcat inainte de a ajunge la lupta corp la corp.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi