Evolutia tehnicii militare

O cavalerie grea, asemanatoare celei a polonezilor, ungurilor, tatarilor si turcilor, nu a fost caracteristica armatelor medievale romanesti, pe undeva si din cauza costurilor destul de ridicate pentru alcatuirea si intretinerea ei. Unitatile de cavalerie usoara romanesti erau recunoscute in epoca pentru iuteala de deplasare si lungimea etapelor de mars ce puteau fi parcurse zilnic. Marsuri lungi si repezi se puteau face si pentru mai multe zile la rand, deoarece deplasarea lor nu era ingreunata de convoiuri si trenuri. Fiecare ostean isi purta cu sine merindele si armele proprii. In secolele XVII-XVIII, calarimea usoara romaneasca era apreciata in armatele polona, suedeza prusaca etc., la suedezi chiar, aceasta forma singurele corpuri de profil.

Baza armatelor moldovenesti a constituit-o, insa, pedestrimea , formata, in special, din taranime si oraseni. Cronicarul polonez Jan Dlugosz scria cu admiratie despre disciplina si ordinea ostilor lui Stefan cel Mare care, “daca afla ca vreun taran n-avea sageti, arc sau sabie, sau ca a pornit la lupta fara pinteni, ii taia capul fara nici o mila”. Luptatorii erau convocati la treceri in reviste si pentru antrenamente de doua ori pe an, la 23 aprilie si 26 octombrie, stiind fiecare locul de adunare si semnele in momentele de cumpana. Datorita bogatiei de cai, ostenii chemati se infatisau la “beleag” (locurile de adunare a armatei) in maxim trei saptamani. In vremea lui Stefan cel Mare, se constata desavarsirea strategiei militare romanesti – valorificand la maximum experientele si practicile trecutului -, precum si unele inovatii, cum ar fi introducerea si folosirea artileriei in oastea Tarii Moldovei.

Pana in veacul XVI, modalitatea purtarii razboiului in tarile romane era ridicarea “tarii”, a intregii populatii barbatesti apte sa poarte armele , un alt factor important de coeziune in interiorul societatii medievale romanesti si o apropiere a “neamului” de domn. Nu intamplator, se remarca o abundenta a legendelor si cantecelor populare referitoare la faptele si personalitatea celor mai activi domni romani , expresie vie a impresiei create asupra multimii, vulgului, in paralel cu urmele – unele oficiale – lasate de elite. Dintre acestia, desigur, pentru Tara Moldovei, trimiterea la Stefan cel Mare se impune de la sine. Structura fortelor adunate in timp de razboi a impus organizarea pe criterii teritoriale, pe sate, vai si tinuturi. Alaturi de corpurile de pedestrime, o proportie importanta era alcatuita din corpurile de cavalerie usoara.

Tehnicile de lupta ale romanilor erau de cele mai multe ori o aplicatie, in mare, a procedeelor de vanatoare vadind caracteristicile unei strategii defensive. Pana in momentul confruntarii directe, romanii se bazau pe servicii de iscoade foarte bine alcatuite , capabile sa identifice la timp mijloacele posibililor adversari si miscarile lor, inclusiv punctele de intrare in tara. La hotare, invadatorii intalneau oarecare rezistenta, prin care se lua contactul cu acestia si erau siliti sa se avante in urmarirea trupelor moldovenesti, in directia dorita de acestea. Pusi, de cele mai multe ori, in fata unor atacuri disproportionate, din punct de vedere tehnic si numeric, efectivele inamicului erau macinate si obosite de unitatile de hartuitori, motiv pentru care, din coloanele dusmane, se desprindeau in urma trupe pentru serviciul de etape si de ocupatie, pentru a-si acoperi spatele.

Populatia si posibilele resurse erau retrase din calea dusmanului, in regiuni mai ferite, la munte sau in paduri, dupa care se distrugeau holdele si se otraveau fantanile. Terenul pe care urma a se da lupta – stramtoare, prapastie, padure, mlastina – era ales din aceeasi ratiune: pentru a nu da posibilitatea adversarului sa profite de superioritatea sa si sa fie silit a purta lupte individuale. Pe campul de lupta, romanii nu practicau o defensiva pasiva, in sensul de a lasa initiativa adversarului, dimpotriva, dupa ce il fixa, se trecea la contraatac direct si prin manevre ocolitoare, asa cum s-a procedat in confruntarea de la Podul Inalt, in 1475. Finalul bataliei nu putea fi decat dupa ce invadatorii paraseau tara, urmariti fara ragaz de moldoveni.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi