Evolutia tehnicii militare

La romani, pe langa introducerea pustilor la o mica parte dintre calareti, s-au utilizat, in special, arcurile, sabiile si sulitele mentinand cu succes rolul de izbire si lupta, cu arma alba, al cavaleriei pe campul de batalie , adecvat stilului de lupta al adversarilor din stepa. Pentru inceput, luptele calare se dadeau mai mult in serviciul de cercetare, hartuieli sau urmariri, pentru manevre scurte iar in campul de batalie alegeau adesea sa descalece. Un episod edificator, in sensul celor de mai sus, cu implicarea romanilor, este acela al luptei de la Marienburg, din 1422, cand un grup de luptatori calari s-a rupt de tabara polona, cu scopul cercetarii imprejurimilor si pentru jaf. Au fost insa atacati de cavalerii teutoni, imbracati in platose si mult mai numerosi. Intr-o clipa, romanii s-au retras in padure si acolo au descalecat asteptandu-i pe teutoni, care nu au intarziat sa apara. Din adapostul padurii, moldovenii au slobozit asupra cavalerilor o ploaie de sageti omorand o parte din semetii atacatori, altii fiind luati prizonieri, in vreme ce ceilalti au scapat cu fuga.

Cu timpul, corpurile de calareti incep sa constituie o arma bine definita. Cavaleria moldoveneasca, organizata in cete – ceea ce o facea foarte supla si mobila, capabila sa execute manevre rapide asupra flancurilor -, a repurtat o victorie stralucitoare asupra ostirii maghiare in lupta de la Baia, din 1467. Net superioara din punct de vedere tehnic si numeric (cca. 40 000 impotriva a 20 000 moldoveni), aproximativ doua treimi din oastea lui Matei Corvin erau constituite din cavaleria grea, mult mai eficienta in camp deschis, decat pe terenul accidentat si impadurit al Moldovei. Ioan Voda cel Viteaz a acordat o atentie speciala cavaleriei iar rezultatele nu au intarziat sa apara, in luptele de la Jiliste sau in Bugeac. Era folosita ca forta de soc, pentru a rupe dispozitivele de lupta ale adversarului, inainte de intrarea in lupta a infanteriei. De asemenea, doar corpul de cavalerie al moldovenilor – cel mai bine inarmat – a reusit sa impiedice numeroasa ostire otomana sa treaca Dunarea, in Tara Moldovei, prin vadul de la Isaccea, singura solutie ramanand mituirea cu 30 000 de galbeni unguresti a hatmanului acesteia. Tradarea hatmanului Ieremia si inchinarea cavaleriei moldovenesti in fata turcilor, in lupta de la Cahul, din 1574, a contribuit, in mare masura, la pecetluirea tragicului sfarsit al epopeii neinfricatului domn. Incepand cu secolul XVI, cavaleria noastra folosea pe scara larga petrinal-ul, asemanator pistolului, care era descarcat inainte de a ajunge la lupta corp la corp.

O cavalerie grea, asemanatoare celei a polonezilor, ungurilor, tatarilor si turcilor, nu a fost caracteristica armatelor medievale romanesti, pe undeva si din cauza costurilor destul de ridicate pentru alcatuirea si intretinerea ei. Unitatile de cavalerie usoara romanesti erau recunoscute in epoca pentru iuteala de deplasare si lungimea etapelor de mars ce puteau fi parcurse zilnic. Marsuri lungi si repezi se puteau face si pentru mai multe zile la rand, deoarece deplasarea lor nu era ingreunata de convoiuri si trenuri. Fiecare ostean isi purta cu sine merindele si armele proprii. In secolele XVII-XVIII, calarimea usoara romaneasca era apreciata in armatele polona, suedeza prusaca etc., la suedezi chiar, aceasta forma singurele corpuri de profil.

Baza armatelor moldovenesti a constituit-o, insa, pedestrimea , formata, in special, din taranime si oraseni. Cronicarul polonez Jan Dlugosz scria cu admiratie despre disciplina si ordinea ostilor lui Stefan cel Mare care, “daca afla ca vreun taran n-avea sageti, arc sau sabie, sau ca a pornit la lupta fara pinteni, ii taia capul fara nici o mila”. Luptatorii erau convocati la treceri in reviste si pentru antrenamente de doua ori pe an, la 23 aprilie si 26 octombrie, stiind fiecare locul de adunare si semnele in momentele de cumpana. Datorita bogatiei de cai, ostenii chemati se infatisau la “beleag” (locurile de adunare a armatei) in maxim trei saptamani. In vremea lui Stefan cel Mare, se constata desavarsirea strategiei militare romanesti – valorificand la maximum experientele si practicile trecutului -, precum si unele inovatii, cum ar fi introducerea si folosirea artileriei in oastea Tarii Moldovei.

Pana in veacul XVI, modalitatea purtarii razboiului in tarile romane era ridicarea “tarii”, a intregii populatii barbatesti apte sa poarte armele , un alt factor important de coeziune in interiorul societatii medievale romanesti si o apropiere a “neamului” de domn. Nu intamplator, se remarca o abundenta a legendelor si cantecelor populare referitoare la faptele si personalitatea celor mai activi domni romani , expresie vie a impresiei create asupra multimii, vulgului, in paralel cu urmele – unele oficiale – lasate de elite. Dintre acestia, desigur, pentru Tara Moldovei, trimiterea la Stefan cel Mare se impune de la sine. Structura fortelor adunate in timp de razboi a impus organizarea pe criterii teritoriale, pe sate, vai si tinuturi. Alaturi de corpurile de pedestrime, o proportie importanta era alcatuita din corpurile de cavalerie usoara.

Tehnicile de lupta ale romanilor erau de cele mai multe ori o aplicatie, in mare, a procedeelor de vanatoare vadind caracteristicile unei strategii defensive. Pana in momentul confruntarii directe, romanii se bazau pe servicii de iscoade foarte bine alcatuite , capabile sa identifice la timp mijloacele posibililor adversari si miscarile lor, inclusiv punctele de intrare in tara. La hotare, invadatorii intalneau oarecare rezistenta, prin care se lua contactul cu acestia si erau siliti sa se avante in urmarirea trupelor moldovenesti, in directia dorita de acestea. Pusi, de cele mai multe ori, in fata unor atacuri disproportionate, din punct de vedere tehnic si numeric, efectivele inamicului erau macinate si obosite de unitatile de hartuitori, motiv pentru care, din coloanele dusmane, se desprindeau in urma trupe pentru serviciul de etape si de ocupatie, pentru a-si acoperi spatele.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi