Evolutia tehnicii militare

In arsenalul de asediu al veacului XIV, se mai regaseau anticele aruncatoarele de pietre (mangan, catapulta, balista) si berbecele , readuse la viata datorita Bizantului si tarilor musulmane, desi perioada anilor 550-850 parea sa le lase in urma, impreuna cu mostenirea romana. De fapt, s-a produs si aici o schimbare: masinile antichitatii, ce foloseau forta torsionara, au fost inlocuite de masinile de asediu gravitationale, asa cum era trebuset-ul. Trebusetul cu funii, folosind forta umana, era utilizat, cu precadere, in Bizant, de unde, impreuna cu celelalte masini de asediu – inca destul de primitive -, s-a raspandit in Europa, in intervalul anilor 1050-1200. A urmat o perioada de un secol si jumatate, in care stiinta tehnica, inclusiv artileria mecanica a Europei, au ajuns la inflorire impletindu-se cu inovatiile lumii islamice. In aceasta vreme a fost inventat si trebuset-ul cu contragreutate de mari dimensiuni, utilizat la daramarea zidurilor, pana spre 1350, cand devenise inutilizabil in fata fortificatiilor imbunatatite intre timp. Tot atunci, isi facuse deja loc bombarda, ce utiliza forta prafului de pusca anuntand practic scoaterea definitiva din lupta a masinilor de asediu mecanice, proces finalizat pe la 1500.

Praful de pusca intra in Europa datorita tatarilor, care l-au utilizat pentru prima data in lupta de la Lignitz (1241) amintindu-se mai sus “sagetile chinezesti” folosite de ei. Cu toate acestea, trecerea de la utilizarea prafului de pusca, pentru efectele pirotehnice, la nasterea artileriei a presupus un parcurs destul de lent, cauzat si de religiozitatea lumii medievale europene, predispusa sa-i asimileze pe inventatorii in domeniu cu vrajitorii si sa-i sanctioneze ca atare. Pe de alta parte, experimentele se faceau sub umbrela celor mai tainice secrete de stat, asa cum s-a intamplat si in cazul “focului grecesc” ce se prepara in Imperiul Bizantin.

Pe la 1260, Roger Bacon scria o epistola episcopului din Paris (Epistola de secretis operibus artis et naturae et de nullitae magiae), in care ii descria acestuia cum o masa de marimea unui deget poate crea un tunet si un fulger mai puternice decat ale unei furtuni. Reteta pe care o dezvaluie cuprinde substantele care compun praful de pusca: silitra, sulful si carbunele. Deocamdata, nu poate fi vorba despre stapanirea fortei de explozie a acelui amestec, in stare sa arunce proiectilul. Totodata, s-au cautat imbunatatiri ale performantelor balistice deosebindu-se doua tipuri de dispuneri tactice, in functie de caracteristicile afetului: tirul indirect “a la volee” si cel direct, asupra obiectivului. Aceste noi cautari au generat arma de bresa, tunul propriu-zis, moment care reprezinta un nou punct de cotitura in evolutia armelor de foc. Ultimele cercetari in domeniu au scos in evidenta faptul ca traditia istorica a experimentelor semilegendarului calugar german Bertold Schwartz , din anul 1313, care ar fi descoperit de sinestatator reteta prafului de pusca si a inteles posibilitatile utilizarii militare – de la care incepea istoriografia artileriei -, este un fals de secol XV. Cert este ca, in prima jumatate a secolului XIV, noua “ciuma”, cum ii spunea Petrarca, apara numeroase cetati germane si italiene.

Prima mentiune sigura a utilizarii armelor de foc de catre crestini este facuta de catre signoria Florentei, la 11 septembrie 1326, care ii insarcina pe doi cetateni de-ai sai sa asigure confectionarea proiectilelor, gloantelor de fier si a “tunurilor din metal” (“pilas seu pallectas ferreas et canones de metallo”), pentru apararea orasului. In acelasi an, a aparut manuscrisul capelanului regelui Eduard II, Walter de Milemete, De notabilitatibus, sapientiis et prudentiis regum, care contine – fara a se face vreo referire in text – prima reprezentare a unui tun in forma de ulcior “pot-de-fer”, care tragea cu sageti din fier. Judecand dupa desen, se pare ca este vorba aici despre primul prototip de balista si se vede clar ca a fost inspirat dupa principiile de functionare ale arbaletei, arma care folosea propulsia mecanica. Indiciul cel mai concludent in acest sens este chiar folosirea unei sageti, in calitate de proiectil.

Primele tunuri (bombardele mici) nu erau asezate pe afet si erau de forma conica, pentru ca partea bombata sa se sprijine direct pe sol. Aceste piese erau destul de dificil de manevrat, intrucat, dupa lucrari prelungite de terasare si ancorare, odata asezate in pozitia de tragere, nu-si puteau modifica unghiul de inclinatie. In secolul XIV, tunurile erau de mici dimensiuni: culata (teava) cantarea in jur de 20-80 kg, cu calibrul de 70-90 mm. Mesterii europeni si arabi nu cunosteau tehnica turnarii tunurilor intregi, astfel incat erau confectionate prin sudarea longitudinala a barelor din fier – asemanatoare doagelor de butoi -, care ulterior erau cercuite cu verigi metalice, numite ferete, pentru a asigura o oarecare etanseitate. Pentru ca locurile de imbinare a doagelor erau cele mai vulnerabile parti ale tevii, s-a luat masura cresterii numarului de ferete.

Armele de foc isi faceau aparitia sub zidurile orasului italian Cividale, la 1331 iar englezii le foloseau impotriva francezilor la Crecy, in 1346 si Calais, in 1347. Rezultatele nu erau inca incurajatoare, intrucat primele bombarde nu se deosebeau prea mult de muschetele secolului XVI, in ceea ce priveste forta de izbire tintind cu precadere caii cavalerilor si mai putin zidurile fortificatiilor. Cu toate acestea, proiectul nu a fost abandonat – fiind evidenta importanta pe care o poate avea artileria in asediu -, venetienii incercand noua arma in razboiul naval contra genovezilor, in 1377, fara rezultate notabile.

Referindu-se la dotarile armatelor crestinilor aliati – printre care se aflau unguri, cehi, austrieci, italieni, germani, polonezi, bosniaci si romani – impotriva turcilor in lupta de la Nicopole din septembrie 1396, carturarul turc Orudj bin Adil ofera urmatoarele detalii: “Craiul (Vladislav I al Ungariei, n. V. J.) si Iancu (de Hunedoara, n. V. J.) au venit strangand un numar de vreo 60 000 de ostasi, tarand si 400 de tunuri si avand si alte tunuri si pusti si zenberecuri. Ei au venit insotiti de necredinciosi imbracati in platose si acoperiti cu armuri”.

De fapt, “tunurile” la care face referire cronicarul turc nu sunt altceva decat bombardele si cerbotanele, ultimele distingandu-se prin utilizarea proiectilelor alungite de plumb. Bombardele utilizate in sud-estul Europei, numite la noi “pive”, erau construite, in special, din trunchiuri de copac, cercuite cu fier si asezate pe un afet mobil. Au existat, insa, si exemplare construite din doage si cercuri de fier, doua asemenea piese fiind folosite de oastea lui Vlad Dracul la asediul cetatii Giurgiului, in 1445. Una dintre ele fusese scoasa din functiune de catre turci, dupa ce i-au astupat lumina. Culata (teava, canon) era mobila sau fixa, tragerea directa realizandu-se printr-o proteza a carului (afet), care-i da posibilitatea variatiei unghiului de tragere. Bombarda era pusa in functiune utilizandu-se explozivul – praful de pusca, bura (din lemn de salcie sau de smochin) si proiectilul (ghiulele de piatra, fonta sau fier de forma sferica – simple ori cu cozi incendiare – mitralii de pietre si pilule de plumb, de forma alungita). Pulberea utilizata de romani era de culoare neagra si fina ca faina fiind macinata in rasnite de mana. Mai tarziu, in veacul XVI-XVII, se folosea si praful de pusca sub forma de graunte. Carbunele, folosit in diversele retete de preparare a pulberii, era din lemn de tei sau brad si se distila in vase de lut, cu aspect de ciur. Salpetrul era importat. Cantitatea de praf de pusca ce alimenta gura de foc era calculata in functie de greutatea proiectilului: la tunurile de calibrul mic era egala iar la piesele de calibru mare de 2/3 sau 1/2.

Bombardele gigantice, “mortiere” de cateva tone greutate, erau dificil de manevrat necesitand de obicei o pozitie statica si deveneau de multe ori inutile, fapt pentru care intrebuintarea bombardelor s-a redus in Europa, mai ales la asediul de cetati. Aparitia lor este fixata undeva pe la inceputul secolului XV. Transportul acestor monstri pana la destinatie, in conditiile drumurilor medievale, unele strabatute doar cu piciorul sau calare, crea destule dificultati ostirilor. De aceea, se folosea la maxim – in masura posibilitatilor – transportul pe apa sau varianta constructiei la fata locului. La romani, bombardele erau de dimensiuni mai mici, fara camera, astfel incat ghiulele de piatra puse in ele ramaneau afara cu o optime iar in urma utilizarii repetate si a cadentelor, de obicei scurte, crapau cercurile accidentand servantii. O alta problema, legata de utilizarea bombardelor, era ca, din cauza complexitatii de armare si a gradului de risc pe care il presupuneau, ajungeau sa fie puse in functiune chiar de catre mesterul lor. Mesterii erau relativ putini iar pe campul de lupta, la 5-10 bombarde, revenea un singur canonier, care trebuia sa alerge cu faclia la arma in dreptul careia aparea inamicul.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi