Evolutia tehnicii militare

Cu toate acestea, aparitia bombardei a reprezentat primul moment revolutionar in generalizarea armelor cu explozie. Dupa P. Sanctinus, bombarda “este inventata toata dupa chipul manganului sau aruncatoarei care proiecteaza pietre sau bolovani ce distrug acoperisurile caselor si le aprind…”. O confirmare in acest sens se regaseste si la calatorul Ericole Dalmatul, care precizeaza ca “bombardele sunt ca mortierele, putin mai lungi”. In mare parte, bombarda prelua – insa cu forta explozibilului – actiunea manteletului, utilizat pentru aruncarea peste zidurile cetatii a vaselor cu putrefactii, hoiturilor de animale si pestilor stricati, “pentru ca strica aerul si apa din rezervoare” , ghiulelelor de piatra si pietrelor unse cu amestecuri incendiare si infasurate in calti legati cu sfori sulfatate carora, in momentul propulsarii, li se dadea foc.

In secolul XIV, zidurile de piatra ale cetatilor nu erau direct amenintate, mortierele si ghiulele de piatra ajungeau in interiorul fortificatiei prin efectul de plonjare, a la volee, distrugand si incendiind, in special, acoperisurile constructiilor din interior. La Cetatea Neamtului, s-au descoperit cateva ghiulele sferice din piatra de dimensiuni variabile, fapt ce poate proba si aici prezenta mortierelor. Utilizarea acestora avea, insa, mai mult un efect psihologic asupra inamicului, decat unul fizic, ce putea asigura reusita asediului. Printre putinele mijloace de patrundere in incinta, se numarau saparea unor tuneluri subterane , incendierea partilor vulnerabile, dupa ce o parte dintre atacatori – sub protectia unui foc viu indreptat spre aparatori – adunau sub ziduri lemne si alte materiale incendiare sau sa se impinga berbecele pana sub zid, sub tirul permanent al asediatilor, prelungit si de necesitatea nivelarii terenului, pentru deplasarea masinii de asediu.

Impotriva berbecelui, in Codex Latinus Parisinus se recomanda incendierea cu ulei aprins, pentru ca “ajunge pe spatele pedestrasilor care se afla sub masina”. In lipsa uleiului, peste berbecele acoperit cu piei de bovidee se poate varsa vin fiert, “pana scade la jumatate”, ori “caratele unse cu tormentina pe dinauntru si apoi sa se pulverizeze smoala bine pisata peste tormentina in caratel; si apoi sa se puna in caratel cilti sau maracini aprinsi; si, dupa ce a luat foc intreg caratelul, sa fie aruncat pe loc peste testuda, vinea sau berbecele care sparge zidurile cetatii sau fortaretei; de indata ce caratelul se sparge de pamant sau deasupra masinilor, se si imprastie focul din smoala amestecata cu tormentina; si este greu de stins cu apa. Si, arzind amintitele masini, cei ce sparg zidurile o iau la fuga”. Dificultatatile de spargere a zidurilor fortificate, cu ajutorul masinilor mecanice de izbire, au incurajat continuarea experimentelor in domeniul perfectionarii armelor cu explozie, care au intrezarit deja posibilitatea organizarii atacului de la distanta, mai putin riscant.

Alaturi de bombarda, ca arma de foc individuala, si-au facut aparitia armele inrudite, portative, ca scopeta (bombardula), falconet-ele, pixidae, cu aceleasi principii de functionare dar de dimensiuni mai mici, ce aveau proiectile de marimea portocalei. Cavaleria care folosea acest tip de arme purta pe sa afeturi. Inca din momentul introducerii in lupta a primelor arme de foc portative, se prefigureaza rolul coplesitor al artileriei in pregatirea atacului. Armele de foc isi facusera simtita prezenta, din ce in ce mai mult aflandu-se in dotarea ostilor lui Vitold, marele duce lituanian, in lupta de la Vorskla, din anul 1399; “tunuri si tufecuri” a utilizat, in anul 1409, si hanul tatar Edghei, la asediul Moscovei.

Generalizarea armelor de foc s-a produs abia dupa anul 1400 dar s-a impus, din ce in ce mai mult, dupa aparitia ghiulelelor de fier – intre 1430-1450 – si perfectionarea mecanismului de aprindere: de la carbunii aprinsi sau fierul inrosit, la fitil. Inovatiile in domeniu au crescut, in timp, gradul de mobilitate al luptatorilor. Astfel, in veacurile XV-XVI, in ostile medievale au fost introduse corpurile de archebuzieri si muschetari. Abia in jurul anului 1500, Leonardo da Vinci este, se pare, cel care a rezolvat problema portului armelor incarcate si gata de executare a focului, prin inlocuirea fitilului cu o rotila si cremene. In cazul in care mecanismul se defecta sau se pierdea manivela, cu ajutorul careia se incorda arcul ce punea in functiune rotila, noul tip de arma nu mai putea fi utilizat, motiv pentru care armele cu fitil au continuat sa fie folosite, cu preponderenta, pana in secolul XVII. Armele cu fitil paraseau campurile de lupta dupa ce, pe la mijlocul secolului XVII, a fost introdus cocosul, armat printr-un arc drept. Odata cu perfectionarea dispozitivelor de tragere, s-au facut progrese insemnate in imbunatatirea ochirii la armele portative facandu-si aparitia telul de la gura tevii, urmat apoi de un inaltator. Pentru moldoveni, se credea ca “e un lucru de ocara sa foloseasca aceasta unealta (pusti, n. V. J.) impotriva dusmanului, la care nu ajungi nici prin mestesugul razboiului si nici prin vitejie” , de aceea armele de foc portative se gaseau doar in dotarea corpurilor de vanatori si a lefegiilor.

La inceputul veacului XV, s-a rezolvat si problema turnarii culatelor din bronz dintr-o bucata inlocuind bombardele din fier. Bronzul permitea o turnare mai exacta a tevilor. Fiind mai flexibil decat fierul, reducea riscul spargerii la explozie si asigura o mai mare longevitate a piesei de artilerie, precum si o forta crescuta. Pentru distrugerea intariturilor, se foloseau bombarde cu calibru peste 400 milimetri. Cele mai puternice tunuri medievale europene cantareau 13,5 tone si aveau calibrul de 630 mm, caracteristici insignifiante in comparatie cu monstrii turcesti, care cantareau peste 100 tone, aveau calibru intre 890-1220 mm si trageau cu ghiulele ce cantareau pana la 2 tone. Asemenea bombarda, cu un singur foc, putea decide soarta asediului. Din cauza dimensiunilor mari si a dificultatilor de turnare intr-un ansamblu metalic omogen, bombardele gigantice sau mortierele erau asamblate din doua sau mai multe piese, cercuite si forjate pe interior si exterior.

Odata cu evolutia culatelor, s-a cautat obtinerea si perfectionarea variatiei unghiului de tragere, afeturile devenind din ce in ce mai mobile. Printre primele reusite in acest sens a fost “afetul-caseta triunghiular”, un fel de cosciug din lemn dintr-o bucata. Acesta era dotat cu doua roti in fata, care se fixau in spate cu un pivot, cu varf triunghiular, cu ajutorul caruia teava se putea monta sub un arc de cerc. Intreaga menevra tinea cont de diametrul calibrului, greutatea proiectilului, a bombardei si se efectua cu ajutorul levierelor. In jurul anului 1470, rotile au crescut in dimensiune, fapt care a oferit posibilitati de deplasare necunoscute pana atunci si – in acelasi timp – amortiza reculul. Tevile de calibru mai mic erau prevazute cu umeri, care se asezau pe perechi de furci infipte in sol. Noul element inlesnea atat transportul, cat si ochirea in inaltime, micsora reculul si impiedica ridicarea culatei in timpul tragerii. Pe la inceputul secolului XVI, moldovenii asezau asemenea tunuri, grupate cate 3-8, pe o platforma pe roti.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi