Evolutia tehnicii militare

Desi in cazut tunurilor gigant, ghiuleaua putea atinge o distanta de 2 – 2,5 km, bombardele – asezate pe amenajari din barne sau subzidiri din caramizi – se montau la distante mai mici de zidurile fortificatiilor, pentru utilizarea potentialului la maxim. O bombarda se instala in pozitie de tragere timp de cateva zile. Tot aici, erau daltuite si ghiulelele din piatra, uneori se ferecau cu metal pentru a spori greutatea. Apoi, ghiulelele erau infasurate in funii sau carpe pentru a intra mult mai fix in teava. Pentru armare – operatiune ce putea dura 2-4 ore -, se aseza in teava praful de pusca, dupa care era indesata ghiuleaua, cu ajutorul unor pari din lemn. Dupa asezarea ghiulelei, in teava se ungea un strat de lut sau pamant, pentru a acoperi caile de evacuare a gazelor produse de explozie, ramase pe langa proiectil. Apoi, din spatele unei paveze, canonierul punea arma in functiune, cu ajutorul unei vergele de fier, indoite la capat si inrosite in foc. Acest capat inrosit in foc se introducea in lumina camerei de incarcare. Dupa o singura tragere, afetul era distrus in totalitate iar refacerea sa putea sa dureze cel putin o zi.

Asediul orasului Cruje din Albania, aparat de Skanderbeg, in anul 1450 l-a impresionat mult pe Mahomed II. Cele doua tunuri mari ce aruncau ghiulele care, dupa calculele moderne, cantareau 200 kg, au daramat zidul de aparare al orasului, insa armatele turcesti conduse de Murad II, tatal cuceritorului de mai tarziu al Constantinopolului, au fost respinse de aparatori. Printre aparatorii orasului, se aflau unguri (peoni) si romani (daci), despre care Laonic Chalcocondil sustine ca “aveau vreo doua mii de care, pe care isi duceau proviziile si armele. Pe fiecare car erau doi barbati pedestri, un peltast (pedestru, n. ed.) si un puscas. Pe care mai duceau si tunuri numite improscatoare de gloante, multime mare”.

Introducerea elementelor de artilerie in dotarea ostii otomane dateaza de la finele secolului XIV, unitatile de artilerie evoluand mult in vremea lui Mahomed II Cuceritorul. Erau conduse de un topciubasi si impartite in turnatorii de tunuri si canonieri. Ajuns la putere dupa moartea tatalui sau (3 februarie 1451), Mahomed II a dat porunca turnatoriilor sale sa construiasca un tun mai mare decat oricare altele. Intre timp, in vara lui 1452, in serviciile sultanului s-a pus un turnator de tunuri, pe nume Orban, despre care Laonic Chalcocondil sustine ca ar fi “dac de neam” si care s-a aratat dispus sa-i construiasca tunul dorit primind asistenta tehnica necesara si o leafa de patru ori mai mare decat cea ceruta.

Se impune, aici, o scurta paranteza pentru sublinierea faptului ca mestesugarii din spatiul romanesc, in special din Transilvania, s-au implicat destul de activ in producerea si perfectionarea armelor de foc aducandu-si propria contributie la transformarea bombardei in arma de bresa mult cautata. Inca din veacul al XIV-lea, este atestata in Ardeal breasla armurierilor, cel mai important centru de faurire a armelor de foc fiind la Brasov. In secolul urmator, datorita diversificarii foarte mari si cresterii cererii, in cadrul breslelor de armurieri s-a produs o diviziune fiind atestate bransa archebuzierilor (pixidae, pixidarius, pixen) si bransa turnatorilor de tunuri (bombardario). Prin priceperea de care a dat dovada mesterul Orban, se poate deduce, in mod implicit, ca breslele de la Brasov, Sibiu, Sighisoara si Cluj, din randul carora provenea, erau dintre cele mai performante din intreaga Europa. Totodata, fiind aprovizionate cu arme albe si de foc din centrele transilvanene, Tarile Romane erau – si din acest punct de vedere – un adversar redutabil pentru ostile otomane.

Tunul urias a fost construit in trei luni si si-a aratat capacitatea atunci cand, asezat pe zidurile cetatii proaspat inaltate de la Rumeli Hisar, a scufundat vasul venetian comandat de Antonio Erizzo, care s-a incumetat sa sfideze blocada impusa de otomani la Stramtori. Sultanul a poruncit, atunci, sa se construiasca cel mai mare tun cu putinta, care a fost turnat, in scurt timp, la Adrianopol. Avea – in unitatile de masura actuale – lungimea tevii de 812,80 cm, grosimea buzei tunului de 20,32 cm, circumferinta tevii la chiulasa de 81,28 cm iar in partea din fata de 243,84 cm si tragea ghiulele de piatra de 609,60 kg. Pentru a putea fi transportat pana in vecinatatea palatului lui Mahomed, a fost asezat pe un car tras de cincisprezece perechi de boi. Cu tunuri de asemenea capacitate, o uriasa putere de foc nemaivazuta pana atunci, oastea lui Mahomed II a reusit sa cucereasca, la sfarsitul lunii mai 1453, capitala imperiului Bizantin. Dimensiunile si capacitatea “monstrilor” turcesti sunt intr-adevar impresionante iar confirmari in acest sens se regasesc si in cronicile moldovenesti. Dintre acestea, Ion Neculce retine ca, in anul 1672, turcii treceau Dunarea si se indreptau spre Cetatea Camenitei, prin Tara Moldovei, “cu multa oaste si cu multe tunuri grele si mari. Si la un tun pune cite 80 de bivoli”.

Este adevarat ca si aparatorii bizantini aveau in dotare – pe langa sulite, sageti, culevrine, catapulte de aruncat pietre – si cateva tunuri de provenienta diversa, putin numeroase. Pentru folosirea lor, nu existau suficiente rezerve de salpetru, totodata fiind asezate in mai multe puncte ale fortificatiilor iar atunci cand erau slobozite, prin vibratii si in urma reculului, afectau zidurile. Unele tunuri, prost turnate, au explodat la prima tragere omorand servantii, astfel incat s-a renuntat la utilizarea acestora.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi