Evolutia tehnicii militare

Dupa aceasta mare reusita, turcii au acordat o atentie deosebita artileriei, efectivele acesteia sporind pana, in secolul XVI, la 2000 de oameni. Cu ajutorul mesterilor apuseni, otomanii au cunoscut cea mai inaintata tehnica de faurire a armelor de foc, desi nu au ezitat sa-si completeze arsenalul si cu tunuri cumparate din strainatate sau capturate in lupta. La scurt timp dupa caderea Constantinopolului, tunurile cele mari ale sultanului si-au facut aparitia sub zidurile Belgradului iar in 1592 bateau la portile Vienei inspaimantand lumea crestina. In urma asediului Constantinopolului, armata turceasca a capatat multa experienta in arta cuceririi fortificatiilor. Tactica lor esentiala consta in concentrarea unui puternic foc de artilerie asupra unor sectoare sau mai multor puncte, pentru a face brese. Se preferau portile – elementele cele mai vulnerabile. Dupa ce se reusea spargerea unui zid, se mentinea focul puternic, pana in clipa declansarii asaltului, pentru a nu lasa ragaz garnizoanei sa se baricadeze. In asediu, erau aruncate coloane puternice si numeroase, care zdrobeau apararea, dispersata si hartuita de alte efective, prin atacuri false si loviri in alte puncte.

Se impunea, de urgenta, aplicarea unor noi solutii de perfectionare a tehnicii constructiilor defensive. O prima masura a fost dotarea cu acelasi tip de arma a fortificatiilor expuse, asa cum s-a vazut si in cazul Constantinopolului. Moldova pare a fi una dintre primele tari europene care, la un an de la caderea marii cetati bizantine, si-a amplasat tunuri pe zidurile de la Cetatea Alba, special amenajate cu aceasta ocazie. Cel putin, asa rezulta din continutul unei inscriptii sapate in piatra descoperite aici, care retine pentru posteritate urmatoarele: “S-a savarsit acest zid

Si a fost inarmat (cu tunuri) de panul

Stanciul, in anul

6962, luna lui martie”.

Dotari similare – probabil din aceeasi vreme – erau si la Cetatea Chiliei, cel putin dintr-o cronica de la Manastirea Putna rezulta ca, la 22 iunie 1462, aparatorii fortificatiei dunarene respingeau cu tunuri prima incercare a lui Stefan cel Mare de a o cuceri. In timpul asediului, “ilu lovira cu pusca in calcaiu” chiar pe marele voievod.

Asistand la asediul turcesc asupra Cetatii Neamtului, in vara lui 1476, Giovanni Maria Angiolello noteaza urmatoarele: “Facandu-se incercarea de a cuceri zisa cetate (Cetatea Neamtului, n. V.J.), s-au asezat sapte bombarde si timp de 8 zile s-au straduit a o cuprinde. Doua din acele bombarde au plesnit, iar acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi”. Ceva mai tarziu, cronicarul Ion Neculce completeaza cu noi amanunte – din interiorul taberei moldovenesti – marturia secretarului italian al sultanului: “imparatul turcescu au vinit cu toata puterea lui la Cetatea Neamtului. Si au suit pustile deasupra unui munte pre despre Moldova. Si au inceput a bate Cetatea Neamtului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamtu inchis in cetate. Si vazand ca bat cetatea, au dzis pazitorilor sa spuie mumei lui Stefan-voda sa-l sloboada de la inchisoare, din temnita, pre dansul, ca el va mantui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamtu de la inchisoare, s-au si apucat acel neamtu de au indreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo in munte de ave nevoie cetatea. Si au si lovit in gura unii pusci turcesti, de au sfaramat-o. si au inceput a bate in corturile turcilor, cat si boldul de la curtea imparatului l-au sfaramat. Deci n-au mai putut sta turcii intru acel virfu de munte de unde ave cetatea nevoie, ce numai le-au cautat a sa da in laturi de la acel locu”.

Se desprind de aici cateva concluzii importante, unele subliniate si ceva mai sus, dintre care, de observat:

  1. Amplasarea bateriilor turcesti – sapte bombarde, probabil de calibru mare – s-a facut “deasupra unui munte pre despre Moldova”. A fost supusa asediului fatada de rasarit si nu cea de nord. Chiar si in cazul unor tunuri de calibru mediu – adecvate asediului unei cetati -, de pe aceasta pozitie se putea asigura baterea Cetatii Neamtului de la o distanta care, socotind ochirea in curba, se incadreaza usor in limita celor 980 de metri. Si aceasta, fara a lua in considerare posibilitatea ca turcii sa-si fi adus, la asediul din 1476, celebrii monstri, cu care puteau bate la distante de peste un kilometru. De altfel, Cronica moldo-germana, contemporana evenimentelor, retine ca aparatorii Neamtului “au tras din castel in tunul cel mare” (subl. V.J.) al sultanului, prin urmare, este vorba si despre o piesa de mare calibru. De notat ca aceasta distanta era accesibila si tevilor de calibru mic ce varia de la 0,25 m la 0,182 m ;
  2. Garnizoana Cetatii Neamtului a fost surprinsa de pozitiile ocupate de asediatori, fortificatia fiind asigurata cu centura bastionara si cu tunuri, mai ales pe fatada de nord;
  3. Tunurile cetatii trebuiau repozitionate – cu noi calcule ale unghiurilor de batere – si, pentru aceasta, erau nevoiti sa apeleze la serviciile unui mester strain, aflat in inchisoare: “s-au si apucat acel neamtu de au indreptat puscile din cetate asupra turcilor”. Se poate deduce, de aici, organizarea tragerii in baza unor principii stiintifice, pe un studiu al traiectoriei, caracteristica pe care generalul Radu Rosetti o identifica abia pentru secolul urmator.

Functionalitatea fortificatiei este asigurata de garnizoana iar asediul unei cetati presupune, de fapt, lupta cu aparatorii, pentru ocuparea pozitiei intarite. Initiativa, in lupta, era luata, in special, de armata aflata in afara zidurilor fortificate, asediatii avand un rol pasiv. Pentru cucerirea unei fortificatii, s-a recurs rar la incercuirea si infometarea garnizoanei, metoda mai dificil de infaptuit. Razboaiele medievale erau de scurta durata, intrucat organizarea ostilor nu permitea sa se tina mult timp oamenii sub arme. Solutia la care se recurgea, in mod curent, era aceea a atacului in forta. Acesta se realiza prin metoda surprinderii fiind masate, de la inceput, sub zidurile cetatii, mari mijloace de actiune, in speranta ca se putea intimida garnizoana sau prin spargerea unor sectoare vulnerabile, inainte ca aparatorii sa raspunda eficient. O alta varianta era atacul sistematic.

Implicati direct in marile confruntari ale veacurilor XIV-XV, romanii au fost nevoiti sa tina pasul cu inovatiile tehnice in materie, atitudine ce constituia nu doar un factor determinant al puterii , ci, mai ales, o conditie sine qua non pentru rezistenta. Artileria si armele de foc din dotarea armatei otomane au avut de infruntat aceleasi arme ale ostilor romanesti iar disproportia numerica era compensata prin priceperea romanilor de a profita la maxim de cadrul natural si prin limitarea drastica a posibilitatilor de aprovizionare a invadatorilor, prin tactica parjolirii ogoarelor si otravirii fantanilor, urmata de hartuirea permanenta a carelor cu provizii ale inamicului.

Artileria, insa, si-a dovedit cea mai mare eficacitate ca arma de asediu si mai putin pentru ceea ce literatura de specialitate numeste “apararea activa”; din cetati, tunurile erau folosite, cu precadere, la lovirea punctelor fixe ale inamicului. Oastea Moldovei a cunoscut armele de foc – numite pive, tunuri, pusti, husnite, hacunite, sanete -, inca din timpul lui Alexandru cel Bun obtinandu-le de la negustorii genovezi, din Polonia sau de peste munti, de la Brasov, Sibiu sau Sighisoara, unde existau turnatorii de tunuri si erau manuite de mestesugarii din targuri. In privilegiul lui Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408, pentru negustorii lioveni se disting doua artere prin care se efectuau schimburile de marfuri dintre brasoveni, moldoveni si – prin Suceava – lioveni. Una dintre acestea lega Suceava de Brasov, prin Falticeni-Ciumulesti-padurile de la Boroaia-Targu Neamt-Tazlau-Targu Trotus iar cealalta varianta trecea prin Bacau-Onesti-Targu Trotus-Oituz-Ghimes. Produsele breslelor transilvanene – printre care si acelea ale armurierilor – au constituit obiectul unor privilegii, adesea reconfirmate, din partea voievozilor Tarii Moldovei si ai Tarii Romanesti. Tranzitul lor peste munti a cunoscut unele intreruperi, in situatiile conflictuale dintre principatele extracarpatice si regalitata maghiara, care impuneau masuri prohibitive, mai ales pentru arme.

Cercetarile arheologice recente de la Orheiul Vechi au scos la lumina doua tunuri din bronz, unul avand in interior o ghiulea din piatra. Ambele piese de artilerie sunt atribuite, de catre descoperitor, pe baza elementelor heraldice, unui atelier din Polonia si se considera a fi o captura de razboi, dupa lupta din Codrii Cosminului, din 1497. Acestea sunt compuse din doua camere, una de aprindere a explozivului si cealalta pentru plasarea ghiulelor. Dimensiunile tunurilor sunt apropiate: lungimea – 0,62 m, calibrul tunului (diametrul gurii) – 0,8 m, greutatea – 26,60 kg. Este vorba, despre o descoperire deosebita, intrucat nu poate fi vorba – asa cum constata Gheorghe Postica – despre o abandonare, cu observatia ca toate armele de metal erau culese de la locul bataliilor. Armele care au ramas functionale erau refolosite iar cele deteriorate se topeau, fierul fiind unul dintre materialele cele mai costisitoare. Trimiterea la dainuirea, pana la finele veacului XIX, a sapelor de lemn – de unde si celebra expresie ce sugereaza saracia lucie -, a harletelor si brazdarelor de lemn, care aveau doar partea activa, respectiv taisul, din metal, este sugestiva. Tunurile descoperite la Orhei au fost ascunse, in vederea recuperarii lor ulterioare, insa evenimentul nefast care a determinat “tezaurizarea” a fost fatal si celor care le-au ingropat.

In timpul lui Stefan cel Mare, erau constituite corpuri distincte de artilerie, care si-au spus cuvantul in asediul Chiliei din 1465 si erau date in grija marelui setrar. In camp deschis, tunurile nu au avut acelasi impact fiind slobozite mai ales in momentul inceperii atacului dar au fost prezente in luptele de la Vaslui (1475) si Valea Alba (1476). In batalia de la Obertyn, din 22 august 1531, moldovenii lui Petru Rares, in numar de 20000 de oameni, sufereau o infrangere rusinoasa in fata a 7000 de polonezi si – sustine un martor ocular, Ericole Dalmatul – au pierdut toata artileria, care se ridica la “peste 50 tunuri de bronz”.

Un secol mai tarziu, cand armele de foc au cunoscut o anumita perfectionare impunand trecerea la lupta in transee si in intarituri de pamant, care reuseau sa “inghita” proiectilele, Miron Costin – reproducand unele strategii de asediu – aduce indirect si unele lamuriri pentru rolul tunurilor in batalie: “ce, cum ne vor vedea, de alta nu s-or apuca, ce indata de santuri sa faca. Sa facem dara cu totii navala pana n-au santuri, si la graba asea de sargu, nici sinetele nu sa slobod toate. Iara cetatea ce sa va da cu pusci ori cu sacaluse, acelea putina paguba fac in oaste, ales care misca si la un loc nu sta. Nu toate cate sa slobod glonturile nemerescu, mai largu ieste pe de laturi decat omul. La noi este o poveste, ca cine piere de glontu de tun, tot era de fulger sa moara. Mica tinta este omul cu sabie zmulta si mai lesne streletului a nimici o vrabie decat pe un om calare cu arme. Graba pierde, adevarat, de multe ori, iara de multe ori izbandeste” (subl. V.J.).

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi