Evolutia tehnicii militare

Observatia lui Miron Costin este cat se poate de realista, chiar daca a crescut puterea de distrugere a armamentului, bataia artileriei – fara a lua in calcul unele “recorduri” in materie, atinse de turci – era sub 1000 de pasi (aproximativ 900 m). De asemenea, panza de foc ce se putea crea in fata dispozitivului de lupta masura pana la 250-300 pasi, fapt care solicita manevre tactice suplimentare, pentru a-i atrage pe adversari sub focul artileriei. Pentru ca instalarea tunurilor pe afet sau pe sol nu permitea, inca, modificarea rapida a unghiului de tragere, punctele de cadere a proiectilelor nu aveau o variatie mare si erau cunoscute de adversari de la primele salve fiind usor de evitat. Dupa terminarea descarcarii – daca mersul luptei impunea masura -, atacatorii se grabeau sa ajunga in spatele panzei de foc pana la urmatoarea tragere, apoi se repezeau asupra gurilor de foc. La Razboieni, atunci cand turcii au ajuns in fata tunurilor si au observat ca servantii se pregateau sa dea foc, s-au culcat la pamant, astfel incat proiectilele au trecut deasupra infanteriei. Tunurile nu mai puteau trage, atunci cand incepea lupta corp la corp, pentru a nu lovi propria pedestrime. De asemenea, in lupta de la Cahul, din 1574, turcii – daca au vazut ca moldovenii lui Ioan Voda cel Viteaz lupta cu mare vitejie – “cu multe mestesuguri au nevoit sa-i amageasca pre moldoveni sa-i aduca asupra puscilor. Ci vazindu moldovenii mestesugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pana da dos, ca vediia ca fuga lor ieste cu inselaciune”.

Incepand cu vremea lui Stefan cel Mare, mentiunile privitoare la folosirea armelor de foc sunt din ce in ce mai frecvente in cronicile noastre. Se constata o imbunatatire a armelor de foc portative – sanetele, archebuzele, muschetele, pistoalele (pentru cavalerie) -, datorita perfectionarii sistemelor de aprindere si ochire. Noile performante scurtau durata reincarcarii, ochirii si tragerii. Cu toate acestea, ritmul de tragere al armelor de foc ramanea inca modest. Daca tunurile lui Stefan cel Mare, in lupta de la Podul Inalt, erau capabile sa traga cate sapte proiectile, in secolul urmator, un singur tun putea lovi in jur de 25-36 ori, pe zi de lupta. Acest fenomen presupune, cu incepere din a doua jumatate a veacului XVI, profesionalizarea militara. Costurile ridicate ale armelor de foc i-au scos pe tarani din lupta si au fost cooptate, aproape in exclusivitate, corpuri de lefegii, care introduc procedee de lupta importate din centrul si occidentul Europei. Tehnici de lupta nefamiliare romanilor, ce presupuneau – printre altele – lupta in camp deschis, inlocuiau actele de initiativa individuala cu o disciplina pasiva, nepotrivita ostenilor nostri, aspecte care, cu unele mici exceptii, au dus la decaderea completa a armatelor romanesti.

Dintre aspectele interesante privind importanta crescuta a artileriei, este selectata aici relatarea lui Grigore Ureche, cu privire la lupta dintre Despot si Alexandru Lapusneanu, de la 18 noiembrie 1561, dupa care cel din urma isi incheia prima domnie. Fiind luat prin surprindere de venirea ostii lui Despot numarand in jur de 12000 de razboinici, cu ajutor de peste munti, Lapusneanu a reusit sa adune doar corpul de artilerie, “cu vreo 1500 de oameni”. Batalia a avut loc pe Jijia, in satul Verbie, tunurile lui Alexandru Lapusneanu fiind asezate spre podul de peste rau, pe unde trebuia sa treaca oastea lui Despot. Calculul voievodului moldovean s-a intors, insa, impotriva sa, intrucat, in mare lipsa de oameni, pedestrimea adversarilor a reusit sa ajunga la tunuri, pe care le-au indreptat asupra ostirii lui Lapusneanu. Aceasta reusita a fost in masura sa decida sortii luptei iar Despot urca, in scurt timp, pe scaunul de la Suceava. Trebuie observat ca disproportia numerica a celor doua armate, in favoarea lui Despot, era compensata de avantajul detinerii tunurilor de catre Alexandru Lapusneanu, care trebuia sa fie convins de eficacitatea acestei arme, altfel lua calea pribegiei inca inainte de lupta. Deloc intamplator, cheia intregii batalii – asa cum este reprodusa de Grigore Ureche – a fost capturarea tunurilor.

Despot avea, in oastea sa, compusa aproape exclusiv din mercenari straini, un corp de archebuzieri flamanzi, condusi de Jean Villey, care, insa, erau pusi mai mult pe jafuri, inclusiv din tezaurul tarii. In a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu, printre lefegiii straini din garda domneasca, se aflau 100 de archebuzieri turci. Petru Schiopu (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591) era inconjurat de o garda, din care faceau parte 400 de dorobanti archebuzieri unguri, 50 de halebardieri albanezi si greci, 150 calareti unguri, albanezi, greci si rusi. De remarcat, in cazul de fata, ponderea armelor in garda domneasca, dintre care cele de foc (archebuzele) erau intr-o proportie covarsitoare.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi