Evolutia tehnicii militare

Aceasta presupozitie pare sa fie sustinuta chiar de aspectul nisei semicirculare a absidei altarului. Judecand dupa zidarie, cavitatea absidei este executata in grosimea curtinei de rasarit, odata cu constructia cetatii de piatra. Fiecare piatra este asezata cu grija, fara ca intreg paramentul, ca si fiecare element in parte, sa prezinte urmele unei sparturi ulterioare, ceea ce s-ar fi intamplat daca absida de altar nu ar fi fost prevazuta in proiectul initial. De asemenea, in cazul unei sparturi a peretelui, pentru a se realiza circumferinta absidei, pe suprafata vizibila dinspre interior trebuia sa se regaseasca piatra marunta din compozitia emplectonului, ceea ce nu se confirma aici. Observatia de mai sus constituie un argument serios pentru presupunerea existentei unor constructii interioare intre turnuri, inainte de faza Stefan cel Mare si care, foarte probabil, erau din lemn.

Contrar indiciilor existente la fata locului, Mariana Slapac sustine ca paraclisul, de plan rectangular de la Cetatea Neamtului, a fost ctitorit de Stefan cel Mare iar absida principala avea, initial, un traseu rectangular. Cel putin confirma faptul ca lacasul de cult din cetate este anterior perioadei lui Vasile Lupu. Odata cu refacerile din perioada lui Vasile Lupu, paraclisul ar fi suportat unele prefaceri, in sensul “imbracarii” altarului cu o noua zidarie rezultand un nou plan, semicircular. Aceasta interpretare, ca si existenta celor “doua nise simetrice in peretii laterali”, nu poate fi “citita” pe teren, unde zidaria nu tradeaza urme ale vreunei noi alipiri, ce ar fi fost vizibila, cel mai simplu, prin generarea unei fisuri, inevitabila in astfel de cazuri. Apoi, cavitatea absidei, in forma actuala, respecta grosimea optima, pentru a nu afecta stabilitatea curtinei de est a cetatii.

Analogia, pentru o asemenea solutie arhitectonica, se regaseste chiar in cuprinsul Tarii Moldovei, in citadela de piatra cu patru turnuri circulare pe colturi de la Cetatea Alba. Aici, ca si la Cetatea Neamtului, specialistii au identificat o absida de altar, cu nise laterale pentru diaconicon si proscomidie, amenajata in grosimea curtinei de est a fortului rectangular. O situatie similara este posibil sa se regaseasca si la paraclisul de piatra din Cetatea Hotinului, datat cel mai devreme in timpul lui Stefan cel Mare , si acesta alipit – se pare – unei abside, despre care sunt toate motivele sa se creada ca este mai veche si a fost parte componenta a unui naos preexistent, din lemn. Altminteri, chiar si in lipsa amanuntelor prezentate mai sus, este greu de crezut ca, pana in vremea lui Stefan cel Mare, cetatile medievale moldovenesti nu au adapostit in interiorul lor lacasuri de inchinaciune, oricat de mici.

Viziunea mistica a societatii crestine medievale de pana in a doua jumatate a secolului XV, in cazul de fata, nu putea exclude, desigur, rolul de salvare – spirituala dar si fizica – al simbolurilor crestine, printre care un loc de frunte il ocupau lacasurile de cult si puterea rugaciunii. Se face apel, aici, la cunoscuta scena murala Asediul Constantinopolului, identificata pe frescele lacasurilor de cult moldovenesti de la Probota, Baia, Sf. Gheorghe din Suceava, Balinesti, Arbore, Humor, Moldovita , acolo unde, printre aparatorii cetatii, sunt infatisate procesiuni de icoane, fapt ce arata ca misiunea invocarii ajutorului divin nu era considerata un act cu valoare secundara. Divinitatea avea un loc bine stabilit in incinta cetatii (cu ambele sensuri de oras si fortificatie), ba mai mult decat atat, era chiar protectoarea acesteia iar o amenajare in care sa-i fie simtita prezenta nu putea lipsi, pentru a asigura dubla aparare: divina si umana.

Dintre toate incaperile, se remarca sala de la cel de-al doilea nivel al corpului de vest, alipita de turnul nord-vestic si – cu siguranta -, dupa urmele pastrate in zid, este vorba despre un spatiu cu destinatie aparte. Cei care au repus in valoare cetatea au denumit-o “sala de sfat si judecata”. Formele de boltire deosebite de restul incaperilor prezinta trei arcuiri succesive din caramida pe peretele curtinei si este de presupus ca acestea sa se fi sprijinit pe doua siruri a cate trei coloane fiecare, dispuse longitudinal, o frumoasa aplicare a traditiilor goticului tarziu.

Accesul dintre nivele in corpurile de cladire se facea prin scari de piatra stramte, dispuse in spirala (“melc”) sau in unghi drept. Pe laturile de vest si de sud s-au pastrat cateva fragmente ale scarilor in spirala, prima fiind izolata de un perete circular, prevazut cu iesiri spre fiecare nivel, foarte asemanatoare cu treptele descoperite la casa egumenului de la Manastirea Moldovita sau cele functionale inca la bisericile nemtene de la manastirea Bisericani, ctitorita de Stefanita, nepotul lui Stefan cel Mare (din piatra si lemn), la Biserica “Sf. Voievozi”, de sec. XVII, din satul Carligi, com. Stefan cel Mare (din piatra), la biserica de sec. XIX din satul Pastraveni (din lemn) si altele.

Pe santul de aparare vechi a fost construita o noua panza de zid, cu patru bastioane pline, cu rolul de a apara sectorul cel mai vulnerabil, dinspre platou, determinand o largire a suprafetei totale a ansamblului fortificat cu cca 800 m2. Spatiul dintre curtina bastionara si fortul rectangular, de cca 20 m, a fost nivelat rezultand si o suprainaltare a nivelului de calcare pe toata suprafata sitului. In curtea exterioara, in dreptul contrafortilor, au fost surprinsi piloni de zidarie care asigura stabilitatea umpluturii de pamant.

Suprainaltarea sitului s-a rasfrant si asupra portii, zisa “musatina”, de la mijlocul curtinei de nord, cu o vizibila disproportie intre dimensiunile arcului frant ale acesteia si restul ancadramentului. Dupa profilul sectiunii arheologice din anul 1454, dintre fortul rectangular si panza cu bastioane, s-ar putea ajunge la o concluzie similara, avand in vedere ca in desenul stratigrafic nu a fost surprinsa groapa de fundare a elevatiei din timpul lui Petru I Musatinul, urmele aflandu-se, desigur, la o adancime mai mare decat aceea la care s-a oprit sapatura. Rezultatele cercetarilor din 1962 confirma ca golul portii musatine coboara pana la nivelul de pornire al fundatiei, aproximativ -5 m si faptul ca nivelul de calcare corespunzator secolului XIV se afla la aproape -0,40 m de la nivelul actual de calcare. Este, insa, destul de interesanta pozitia unei loazbe de stejar din golul portii, intr-un strat de umplutura, datat in sec. XIV si sub o amenajare din piatra care ar constitui “pragul” initial (vezi fig. 28). Judecand dupa desenele de profil si avand in vedere rigurozitatea cercetatorului, nu pare a fi o versiune sustenabila posibilitatea ca aceasta barna sa constituie indiciul neobservat al unui prim prag al portii musatine.

Din pacate, cercetarile intreprinse si primii restauratori ai cetatii nu au putut preciza inaltimea bastioanelor si a curtinei dintre ele, oprindu-se la nivelul unui strat de moloz ce constituie nivelul de calcare actual, pe care se mai poate deslusi si urma sectiunii arheologice din 1954. Foarte probabil, zidurile erau ceva mai inalte, astfel incat sa poata incadra in miezul zidariei ocnitele de tragere pentru tunuri descoperite in apropiere si asezate acum pe bastioane. Astfel, ar rezulta o diferenta de nivel mai eficace intre platou si curtea exterioara, despartite de un nou sant de aparare care, dupa Radu Popa, ar avea o adancime de 10 m si o latime de 25 m. Desi, pana in prezent, nu au fost depistate urme arheologice, este posibil ca peretii santurilor de aparare sa fi fost dotati cu tepi camuflate sau alte accesorii defensive. Legatura dintre santul de aparare si ansamblul fortificat s-a facut pe un pod cu un traseu curbat, sprijinit pe 11 piloni de piatra.

In cazul in care fragmentul de boltire ramas la bazele unui pilon de la curbura podului a fost desprins din alt sector al fortificatiei, este de presupus ca podina era din lemn, material care putea fi inlaturat lesne, pentru a crea dificultati suplimentare accesului asediatorilor spre poarta principala. Altminteri, este posibil ca doar partea dintre ultimul pilon si zidul exterior sa fi fost mobila iar restul sa se fi sprijinit pe boltiri din piatra. Desigur, traditia locala care sustine ca podul s-a intins pe piei de bivol asezate pe stalpi este lipsita de valoare istorica, ca si aceea despre sapatorii “fantanii” din interior care, pentru a nu se sufoca forand stanca dura in cautarea apei pana la nivelul Ozanei, tineau in gura artere de bovidee, probabil, asemenea scafandrilor din zilele noastre.

Curbarea si orientarea podului de la Cetatea Neamtului – spre deosebire de cel scurt si drept de la Cetatea Sucevei -, cu intentia clara de a lungi traseul de acces, probeaza, de asemenea, experienta vasta a constructorilor lui Stefan cel Mare. Astfel, asediatorii care inaintau pe pod erau expusi, pentru mai mult timp, tirurilor aparatorilor. Totodata, datorita pozitiei sale in raport cu fortificatia, inamicii erau siliti sa schimbe armele de pe o mana pe alta, cele de aparare, pavezele, pe dreapta iar cele de atac, pe stanga, devenind practic inofensivi. Din nou, se constata si aici aplicarea unor principii defensive vechi, inregistrate si explicate de arhitectul Vitruvius: “Trebuie avuta foarte mare grija ca accesul celor care ataca zidurile sa nu fie lesnicios (…). Planul trebuie conceput in asa fel ca drumurile catre porti sa nu fie directe, ci pe la stinga lor.

Daca se va face astfel, atunci partea dreapta a celor ce se apropie, neacoperita de scut, va fi cea mai apropiata de zid” (subl. V. J.).

Pentru cei care reuseau sa parcurga podul, singura solutie de acces in cetate, s-au amenajat doua “capcane”, numite si “curse de soareci” , de forma unor gropi zidite in piatra, chiar in spatele panzei cu bastioane si mascate de podine balansoare. Mizandu-se pe aglomerarea si panica asediatorilor grabiti sa intre in focul luptei, capcanele puteau produce un numar considerabil de victime. Nu este exclus ca expresia “a calca peste cadavre” sa se datoreze acestor elemente defensive. Asediatorii care reuseau sa evite ploaia de sageti, pietre si gloante ale aparatorilor si “cursele de sobolani” ajungand sub zidurile cetatii, aveau parte de alte “surprize”: “deasupra capetelor dusmanilor, carara caldari cu apa clocotita si cu smoala, cu murdarii de om si cu nisip calcinat fierbinte”. Prin urmare, cucerirea unei cetati era o intreprindere destul de dificila.

Pe de alta parte, trebuie facuta observatia ca si agresorii aveau grija sa se informeze din timp, pentru a-si pune la punct strategia de asediu, pana in cele mai mici detalii. Astfel, in anul 1672 – din porunca marelui vizir al Imperiului Otoman, Chiupriului Fazil Ahmed pasa -, domnul Tarii Moldovei, Gheorghe Duca, l-a trimis pe un anume Gligorie Cornescu in Polonia, “ce era foarte mester de scrisori si de sapaturi la pietre si la alte lucruri” , pentru a spiona Cetatea Camenitei. Iscoada moldovenilor si-a indeplinit misiunea cu succes: “au facut chip cetatii Camenitii de ceara, cu toate tocmelele ei dinluntru si denafara”, macheta trimisa ulterior la Poarta.

Revenind la Cetatea Neamtului, poarta principala, in ciuda interventiilor ulterioare, pastreaza, in fata, urmele unui pod mobil, reprezentate de lacasul de caramida din dreapta intrarii, pe care rulau pe verticala contragreutatile si pare sa fi fost dotat cu o hersa. Cu toate acestea, avand in vedere si lipsa unor elemente de fortificare suplimentare la poarta musatina, intrarea in cetate nu tradeaza o atentie speciala din partea constructorilor cetatii, fapt explicabil prin eficienta celorlalte piese defensive care impiedicau accesul.

Intr-un loc neidentificat, pe culmea Cerdacului, se afla un punct de straja al cetatii, despre care Profira Groholschi sustine ca a fost stricat in anul 1896, din dispozitia primariei orasului Targu Neamt.

Astfel intarita, Cetatea Neamtului a constituit un puternic punct de aparare, destul de hotarator, atat pentru mentinerea tarii sub obedienta otomana, cat si pentru stabilitatea domniilor, unii dintre titularii tronului Tarii Moldovei, siliti de turci si confruntati cu problemele generate de “cuibarirea” diversilor aventurieri inarmati intre zidurile ei, au trebuit sa o distruga. Aspectul final al cetatii, in ultima perioada de functionare, pare a se restrange la fortul rectangular, musatin – daca s-ar da credit lui Dimitrie Cantemir: “odinioara cetatea avea un zid indoit si numai o poarta, dupa aceea insa, cind turcii au stricat zidul din afara, moldovenilor nu le-a mai ramas decit cel dinlauntru”. Observatia cronicarului pare verosimila si face trimitere la cucerirea Cetatii Neamtului de catre turcii condusi de sultanul Soliman Magnificul, in 1538, cand s-a pus capat primei domnii a lui Petru Rares. Prin urmare, restaurarile ulterioare – inclusiv acelea din vremea lui Vasile Lupu – s-au efectuat, asupra fortului musatin, fara a cuprinde intreg complexul fortificat, atat din motive economice, cat si pentru a nu trezi suspiciunile turcilor.

In aceste conditii, descrierea lui Bandini facuta Cetatii Neamtului, exact dupa restaurarile pe care episcopul Sofiei, Pietro le surprindea la 1641 , pare oarecum confuza, desi, este adevarat, acesta nu face referire la starea in care se aflau diversele elemente constructive ale complexului. Dupa Marco Bandini, “manastirea inaltata pe culmea muntelui, care arata mai degraba a cetate decit a manastire, zidul de rasarit este dublu, cel din afara are 80 de picioare inaltime, cel dinauntru, 50″. Sa fie vorba despre o refacere completa in vremea lui Vasile Lupu, pentru ca centura cu bastioane sa fi fost distrusa ulterior de turci, intr-un interval cronologic ce s-ar intinde pana in vremea domniei lui Dimitrie Cantemir? Perioada in cauza este, insa, prea scurta, astfel incat o distrugere de asemenea anvergura, in epoca marilor cronicari, trebuia sa fie retinuta ceva mai detaliat de Dimitrie Cantemir sau alt carturar moldovean. Prin urmare, ramane banuiala ca restaurarea efectuata de mesterii lui Vasile Lupu nu a cuprins si curtina cu bastioane, distrusa si iesita din uz anterior, probabil la 1538. In fond, curtina cu bastioane pastreaza, in cea mai mare parte, nivelul suprainaltat al curtii exterioare a complexului fiind distrus doar zidul de deasupra, cel care incadra ocnitele de tragere si ii apara pe tunari.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi