Evolutia tehnicii militare

Generalizarea armelor de foc s-a produs abia dupa anul 1400 dar s-a impus, din ce in ce mai mult, dupa aparitia ghiulelelor de fier – intre 1430-1450 – si perfectionarea mecanismului de aprindere: de la carbunii aprinsi sau fierul inrosit, la fitil. Inovatiile in domeniu au crescut, in timp, gradul de mobilitate al luptatorilor. Astfel, in veacurile XV-XVI, in ostile medievale au fost introduse corpurile de archebuzieri si muschetari. Abia in jurul anului 1500, Leonardo da Vinci este, se pare, cel care a rezolvat problema portului armelor incarcate si gata de executare a focului, prin inlocuirea fitilului cu o rotila si cremene. In cazul in care mecanismul se defecta sau se pierdea manivela, cu ajutorul careia se incorda arcul ce punea in functiune rotila, noul tip de arma nu mai putea fi utilizat, motiv pentru care armele cu fitil au continuat sa fie folosite, cu preponderenta, pana in secolul XVII. Armele cu fitil paraseau campurile de lupta dupa ce, pe la mijlocul secolului XVII, a fost introdus cocosul, armat printr-un arc drept. Odata cu perfectionarea dispozitivelor de tragere, s-au facut progrese insemnate in imbunatatirea ochirii la armele portative facandu-si aparitia telul de la gura tevii, urmat apoi de un inaltator. Pentru moldoveni, se credea ca “e un lucru de ocara sa foloseasca aceasta unealta (pusti, n. V. J.) impotriva dusmanului, la care nu ajungi nici prin mestesugul razboiului si nici prin vitejie” , de aceea armele de foc portative se gaseau doar in dotarea corpurilor de vanatori si a lefegiilor.

La inceputul veacului XV, s-a rezolvat si problema turnarii culatelor din bronz dintr-o bucata inlocuind bombardele din fier. Bronzul permitea o turnare mai exacta a tevilor. Fiind mai flexibil decat fierul, reducea riscul spargerii la explozie si asigura o mai mare longevitate a piesei de artilerie, precum si o forta crescuta. Pentru distrugerea intariturilor, se foloseau bombarde cu calibru peste 400 milimetri. Cele mai puternice tunuri medievale europene cantareau 13,5 tone si aveau calibrul de 630 mm, caracteristici insignifiante in comparatie cu monstrii turcesti, care cantareau peste 100 tone, aveau calibru intre 890-1220 mm si trageau cu ghiulele ce cantareau pana la 2 tone. Asemenea bombarda, cu un singur foc, putea decide soarta asediului. Din cauza dimensiunilor mari si a dificultatilor de turnare intr-un ansamblu metalic omogen, bombardele gigantice sau mortierele erau asamblate din doua sau mai multe piese, cercuite si forjate pe interior si exterior.

Odata cu evolutia culatelor, s-a cautat obtinerea si perfectionarea variatiei unghiului de tragere, afeturile devenind din ce in ce mai mobile. Printre primele reusite in acest sens a fost “afetul-caseta triunghiular”, un fel de cosciug din lemn dintr-o bucata. Acesta era dotat cu doua roti in fata, care se fixau in spate cu un pivot, cu varf triunghiular, cu ajutorul caruia teava se putea monta sub un arc de cerc. Intreaga menevra tinea cont de diametrul calibrului, greutatea proiectilului, a bombardei si se efectua cu ajutorul levierelor. In jurul anului 1470, rotile au crescut in dimensiune, fapt care a oferit posibilitati de deplasare necunoscute pana atunci si – in acelasi timp – amortiza reculul. Tevile de calibru mai mic erau prevazute cu umeri, care se asezau pe perechi de furci infipte in sol. Noul element inlesnea atat transportul, cat si ochirea in inaltime, micsora reculul si impiedica ridicarea culatei in timpul tragerii. Pe la inceputul secolului XVI, moldovenii asezau asemenea tunuri, grupate cate 3-8, pe o platforma pe roti.

Desi in cazut tunurilor gigant, ghiuleaua putea atinge o distanta de 2 – 2,5 km, bombardele – asezate pe amenajari din barne sau subzidiri din caramizi – se montau la distante mai mici de zidurile fortificatiilor, pentru utilizarea potentialului la maxim. O bombarda se instala in pozitie de tragere timp de cateva zile. Tot aici, erau daltuite si ghiulelele din piatra, uneori se ferecau cu metal pentru a spori greutatea. Apoi, ghiulelele erau infasurate in funii sau carpe pentru a intra mult mai fix in teava. Pentru armare – operatiune ce putea dura 2-4 ore -, se aseza in teava praful de pusca, dupa care era indesata ghiuleaua, cu ajutorul unor pari din lemn. Dupa asezarea ghiulelei, in teava se ungea un strat de lut sau pamant, pentru a acoperi caile de evacuare a gazelor produse de explozie, ramase pe langa proiectil. Apoi, din spatele unei paveze, canonierul punea arma in functiune, cu ajutorul unei vergele de fier, indoite la capat si inrosite in foc. Acest capat inrosit in foc se introducea in lumina camerei de incarcare. Dupa o singura tragere, afetul era distrus in totalitate iar refacerea sa putea sa dureze cel putin o zi.

Asediul orasului Cruje din Albania, aparat de Skanderbeg, in anul 1450 l-a impresionat mult pe Mahomed II. Cele doua tunuri mari ce aruncau ghiulele care, dupa calculele moderne, cantareau 200 kg, au daramat zidul de aparare al orasului, insa armatele turcesti conduse de Murad II, tatal cuceritorului de mai tarziu al Constantinopolului, au fost respinse de aparatori. Printre aparatorii orasului, se aflau unguri (peoni) si romani (daci), despre care Laonic Chalcocondil sustine ca “aveau vreo doua mii de care, pe care isi duceau proviziile si armele. Pe fiecare car erau doi barbati pedestri, un peltast (pedestru, n. ed.) si un puscas. Pe care mai duceau si tunuri numite improscatoare de gloante, multime mare”.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi