Evolutia tehnicii militare

Introducerea elementelor de artilerie in dotarea ostii otomane dateaza de la finele secolului XIV, unitatile de artilerie evoluand mult in vremea lui Mahomed II Cuceritorul. Erau conduse de un topciubasi si impartite in turnatorii de tunuri si canonieri. Ajuns la putere dupa moartea tatalui sau (3 februarie 1451), Mahomed II a dat porunca turnatoriilor sale sa construiasca un tun mai mare decat oricare altele. Intre timp, in vara lui 1452, in serviciile sultanului s-a pus un turnator de tunuri, pe nume Orban, despre care Laonic Chalcocondil sustine ca ar fi “dac de neam” si care s-a aratat dispus sa-i construiasca tunul dorit primind asistenta tehnica necesara si o leafa de patru ori mai mare decat cea ceruta.

Se impune, aici, o scurta paranteza pentru sublinierea faptului ca mestesugarii din spatiul romanesc, in special din Transilvania, s-au implicat destul de activ in producerea si perfectionarea armelor de foc aducandu-si propria contributie la transformarea bombardei in arma de bresa mult cautata. Inca din veacul al XIV-lea, este atestata in Ardeal breasla armurierilor, cel mai important centru de faurire a armelor de foc fiind la Brasov. In secolul urmator, datorita diversificarii foarte mari si cresterii cererii, in cadrul breslelor de armurieri s-a produs o diviziune fiind atestate bransa archebuzierilor (pixidae, pixidarius, pixen) si bransa turnatorilor de tunuri (bombardario). Prin priceperea de care a dat dovada mesterul Orban, se poate deduce, in mod implicit, ca breslele de la Brasov, Sibiu, Sighisoara si Cluj, din randul carora provenea, erau dintre cele mai performante din intreaga Europa. Totodata, fiind aprovizionate cu arme albe si de foc din centrele transilvanene, Tarile Romane erau – si din acest punct de vedere – un adversar redutabil pentru ostile otomane.

Tunul urias a fost construit in trei luni si si-a aratat capacitatea atunci cand, asezat pe zidurile cetatii proaspat inaltate de la Rumeli Hisar, a scufundat vasul venetian comandat de Antonio Erizzo, care s-a incumetat sa sfideze blocada impusa de otomani la Stramtori. Sultanul a poruncit, atunci, sa se construiasca cel mai mare tun cu putinta, care a fost turnat, in scurt timp, la Adrianopol. Avea – in unitatile de masura actuale – lungimea tevii de 812,80 cm, grosimea buzei tunului de 20,32 cm, circumferinta tevii la chiulasa de 81,28 cm iar in partea din fata de 243,84 cm si tragea ghiulele de piatra de 609,60 kg. Pentru a putea fi transportat pana in vecinatatea palatului lui Mahomed, a fost asezat pe un car tras de cincisprezece perechi de boi. Cu tunuri de asemenea capacitate, o uriasa putere de foc nemaivazuta pana atunci, oastea lui Mahomed II a reusit sa cucereasca, la sfarsitul lunii mai 1453, capitala imperiului Bizantin. Dimensiunile si capacitatea “monstrilor” turcesti sunt intr-adevar impresionante iar confirmari in acest sens se regasesc si in cronicile moldovenesti. Dintre acestea, Ion Neculce retine ca, in anul 1672, turcii treceau Dunarea si se indreptau spre Cetatea Camenitei, prin Tara Moldovei, “cu multa oaste si cu multe tunuri grele si mari. Si la un tun pune cite 80 de bivoli”.

Este adevarat ca si aparatorii bizantini aveau in dotare – pe langa sulite, sageti, culevrine, catapulte de aruncat pietre – si cateva tunuri de provenienta diversa, putin numeroase. Pentru folosirea lor, nu existau suficiente rezerve de salpetru, totodata fiind asezate in mai multe puncte ale fortificatiilor iar atunci cand erau slobozite, prin vibratii si in urma reculului, afectau zidurile. Unele tunuri, prost turnate, au explodat la prima tragere omorand servantii, astfel incat s-a renuntat la utilizarea acestora.

Dupa aceasta mare reusita, turcii au acordat o atentie deosebita artileriei, efectivele acesteia sporind pana, in secolul XVI, la 2000 de oameni. Cu ajutorul mesterilor apuseni, otomanii au cunoscut cea mai inaintata tehnica de faurire a armelor de foc, desi nu au ezitat sa-si completeze arsenalul si cu tunuri cumparate din strainatate sau capturate in lupta. La scurt timp dupa caderea Constantinopolului, tunurile cele mari ale sultanului si-au facut aparitia sub zidurile Belgradului iar in 1592 bateau la portile Vienei inspaimantand lumea crestina. In urma asediului Constantinopolului, armata turceasca a capatat multa experienta in arta cuceririi fortificatiilor. Tactica lor esentiala consta in concentrarea unui puternic foc de artilerie asupra unor sectoare sau mai multor puncte, pentru a face brese. Se preferau portile – elementele cele mai vulnerabile. Dupa ce se reusea spargerea unui zid, se mentinea focul puternic, pana in clipa declansarii asaltului, pentru a nu lasa ragaz garnizoanei sa se baricadeze. In asediu, erau aruncate coloane puternice si numeroase, care zdrobeau apararea, dispersata si hartuita de alte efective, prin atacuri false si loviri in alte puncte.

Se impunea, de urgenta, aplicarea unor noi solutii de perfectionare a tehnicii constructiilor defensive. O prima masura a fost dotarea cu acelasi tip de arma a fortificatiilor expuse, asa cum s-a vazut si in cazul Constantinopolului. Moldova pare a fi una dintre primele tari europene care, la un an de la caderea marii cetati bizantine, si-a amplasat tunuri pe zidurile de la Cetatea Alba, special amenajate cu aceasta ocazie. Cel putin, asa rezulta din continutul unei inscriptii sapate in piatra descoperite aici, care retine pentru posteritate urmatoarele: “S-a savarsit acest zid

Si a fost inarmat (cu tunuri) de panul

Stanciul, in anul

6962, luna lui martie”.

Dotari similare – probabil din aceeasi vreme – erau si la Cetatea Chiliei, cel putin dintr-o cronica de la Manastirea Putna rezulta ca, la 22 iunie 1462, aparatorii fortificatiei dunarene respingeau cu tunuri prima incercare a lui Stefan cel Mare de a o cuceri. In timpul asediului, “ilu lovira cu pusca in calcaiu” chiar pe marele voievod.

Asistand la asediul turcesc asupra Cetatii Neamtului, in vara lui 1476, Giovanni Maria Angiolello noteaza urmatoarele: “Facandu-se incercarea de a cuceri zisa cetate (Cetatea Neamtului, n. V.J.), s-au asezat sapte bombarde si timp de 8 zile s-au straduit a o cuprinde. Doua din acele bombarde au plesnit, iar acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi”. Ceva mai tarziu, cronicarul Ion Neculce completeaza cu noi amanunte – din interiorul taberei moldovenesti – marturia secretarului italian al sultanului: “imparatul turcescu au vinit cu toata puterea lui la Cetatea Neamtului. Si au suit pustile deasupra unui munte pre despre Moldova. Si au inceput a bate Cetatea Neamtului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamtu inchis in cetate. Si vazand ca bat cetatea, au dzis pazitorilor sa spuie mumei lui Stefan-voda sa-l sloboada de la inchisoare, din temnita, pre dansul, ca el va mantui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamtu de la inchisoare, s-au si apucat acel neamtu de au indreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo in munte de ave nevoie cetatea. Si au si lovit in gura unii pusci turcesti, de au sfaramat-o. si au inceput a bate in corturile turcilor, cat si boldul de la curtea imparatului l-au sfaramat. Deci n-au mai putut sta turcii intru acel virfu de munte de unde ave cetatea nevoie, ce numai le-au cautat a sa da in laturi de la acel locu”.

Se desprind de aici cateva concluzii importante, unele subliniate si ceva mai sus, dintre care, de observat:

  1. Amplasarea bateriilor turcesti – sapte bombarde, probabil de calibru mare – s-a facut “deasupra unui munte pre despre Moldova”. A fost supusa asediului fatada de rasarit si nu cea de nord. Chiar si in cazul unor tunuri de calibru mediu – adecvate asediului unei cetati -, de pe aceasta pozitie se putea asigura baterea Cetatii Neamtului de la o distanta care, socotind ochirea in curba, se incadreaza usor in limita celor 980 de metri. Si aceasta, fara a lua in considerare posibilitatea ca turcii sa-si fi adus, la asediul din 1476, celebrii monstri, cu care puteau bate la distante de peste un kilometru. De altfel, Cronica moldo-germana, contemporana evenimentelor, retine ca aparatorii Neamtului “au tras din castel in tunul cel mare” (subl. V.J.) al sultanului, prin urmare, este vorba si despre o piesa de mare calibru. De notat ca aceasta distanta era accesibila si tevilor de calibru mic ce varia de la 0,25 m la 0,182 m ;
  2. Garnizoana Cetatii Neamtului a fost surprinsa de pozitiile ocupate de asediatori, fortificatia fiind asigurata cu centura bastionara si cu tunuri, mai ales pe fatada de nord;
  3. Tunurile cetatii trebuiau repozitionate – cu noi calcule ale unghiurilor de batere – si, pentru aceasta, erau nevoiti sa apeleze la serviciile unui mester strain, aflat in inchisoare: “s-au si apucat acel neamtu de au indreptat puscile din cetate asupra turcilor”. Se poate deduce, de aici, organizarea tragerii in baza unor principii stiintifice, pe un studiu al traiectoriei, caracteristica pe care generalul Radu Rosetti o identifica abia pentru secolul urmator.

Functionalitatea fortificatiei este asigurata de garnizoana iar asediul unei cetati presupune, de fapt, lupta cu aparatorii, pentru ocuparea pozitiei intarite. Initiativa, in lupta, era luata, in special, de armata aflata in afara zidurilor fortificate, asediatii avand un rol pasiv. Pentru cucerirea unei fortificatii, s-a recurs rar la incercuirea si infometarea garnizoanei, metoda mai dificil de infaptuit. Razboaiele medievale erau de scurta durata, intrucat organizarea ostilor nu permitea sa se tina mult timp oamenii sub arme. Solutia la care se recurgea, in mod curent, era aceea a atacului in forta. Acesta se realiza prin metoda surprinderii fiind masate, de la inceput, sub zidurile cetatii, mari mijloace de actiune, in speranta ca se putea intimida garnizoana sau prin spargerea unor sectoare vulnerabile, inainte ca aparatorii sa raspunda eficient. O alta varianta era atacul sistematic.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi