17
Ian
Evolutia tehnicii militare
Revenind la Cetatea Neamtului, poarta principala, in ciuda interventiilor ulterioare, pastreaza, in fata, urmele unui pod mobil, reprezentate de lacasul de caramida din dreapta intrarii, pe care rulau pe verticala contragreutatile si pare sa fi fost dotat cu o hersa. Cu toate acestea, avand in vedere si lipsa unor elemente de fortificare suplimentare la poarta musatina, intrarea in cetate nu tradeaza o atentie speciala din partea constructorilor cetatii, fapt explicabil prin eficienta celorlalte piese defensive care impiedicau accesul.
Intr-un loc neidentificat, pe culmea Cerdacului, se afla un punct de straja al cetatii, despre care Profira Groholschi sustine ca a fost stricat in anul 1896, din dispozitia primariei orasului Targu Neamt .
Astfel intarita, Cetatea Neamtului a constituit un puternic punct de aparare, destul de hotarator, atat pentru mentinerea tarii sub obedienta otomana, cat si pentru stabilitatea domniilor, unii dintre titularii tronului Tarii Moldovei, siliti de turci si confruntati cu problemele generate de “cuibarirea” diversilor aventurieri inarmati intre zidurile ei, au trebuit sa o distruga. Aspectul final al cetatii, in ultima perioada de functionare, pare a se restrange la fortul rectangular, musatin – daca s-ar da credit lui Dimitrie Cantemir: “odinioara cetatea avea un zid indoit si numai o poarta, dupa aceea insa, cind turcii au stricat zidul din afara, moldovenilor nu le-a mai ramas decit cel dinlauntru” . Observatia cronicarului pare verosimila si face trimitere la cucerirea Cetatii Neamtului de catre turcii condusi de sultanul Soliman Magnificul, in 1538, cand s-a pus capat primei domnii a lui Petru Rares. Prin urmare, restaurarile ulterioare – inclusiv acelea din vremea lui Vasile Lupu – s-au efectuat, asupra fortului musatin, fara a cuprinde intreg complexul fortificat, atat din motive economice, cat si pentru a nu trezi suspiciunile turcilor.
In aceste conditii, descrierea lui Bandini facuta Cetatii Neamtului, exact dupa restaurarile pe care episcopul Sofiei, Pietro le surprindea la 1641 , pare oarecum confuza, desi, este adevarat, acesta nu face referire la starea in care se aflau diversele elemente constructive ale complexului. Dupa Marco Bandini, “manastirea inaltata pe culmea muntelui, care arata mai degraba a cetate decit a manastire, zidul de rasarit este dublu, cel din afara are 80 de picioare inaltime, cel dinauntru, 50″ . Sa fie vorba despre o refacere completa in vremea lui Vasile Lupu, pentru ca centura cu bastioane sa fi fost distrusa ulterior de turci, intr-un interval cronologic ce s-ar intinde pana in vremea domniei lui Dimitrie Cantemir? Perioada in cauza este, insa, prea scurta, astfel incat o distrugere de asemenea anvergura, in epoca marilor cronicari, trebuia sa fie retinuta ceva mai detaliat de Dimitrie Cantemir sau alt carturar moldovean. Prin urmare, ramane banuiala ca restaurarea efectuata de mesterii lui Vasile Lupu nu a cuprins si curtina cu bastioane, distrusa si iesita din uz anterior, probabil la 1538. In fond, curtina cu bastioane pastreaza, in cea mai mare parte, nivelul suprainaltat al curtii exterioare a complexului fiind distrus doar zidul de deasupra, cel care incadra ocnitele de tragere si ii apara pe tunari.
Despre existenta unor programe de intarire, extindere si perfectionare a cetatilor moldovenesti au scris chiar carturarii vremii, urmati apoi de istorici, arheologi si arhitecti. Cu totii au observat necesitatea acestor lucrari, specialistii gasindu-le in stransa legatura cu evolutia tehnicii militare. Din pacate, insa, putine lucrari au fost dedicate exclusiv acestui domeniu, fapt cauzat, in mare parte, si de o oarecare tacere a marturiilor istorice. O tacere explicabila, intrucat “darea in vileag” a unor asemenea informatii – de altfel, multe dintre ele accesibile unui grup restrans – putea avea urmari nefaste pentru existenta statului. Dainuirea unor tratate de arta militara, cum este cel intocmit la finele veacului al XIV-lea sau, probabil, in primele decenii ale celui urmator, de Paulus Sanctinus Ducensis si intitulat Tractatus de re militari et machinis bellicis , destinat crestinilor care se lupta cu paganii, poate fi considerat o intamplare fericita pentru cei care studiaza evolutia artei militare in spatiul romanesc. De aceea, si incercarea de fata trebuie privita cu multa ingaduinta reclamand – inca din acest stadiu – numeroase completari si dezvoltari.
Nicolae Balcescu observa, pe buna dreptate, ca, in veacurile XIV-XVI, scoala razboiului era in tarile dunarene Ungaria, Transilvania, Serbia, Tara Romaneasca si Moldova iar afirmarea unor mari genii militare romanesti, precum Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare, Vlad Tepes, Mihai Viteazul, cu marile lor reusite pe campul de lupta – in fata unor adversari mult mai numerosi -, duce la concluzia ca arta militara medievala la romani era una dintre cele mai dezvoltate din Europa . Reprezentarile Sf. Gheorghe, in armura specifica evului mediu sau chiar ale unor cavaleri in armuri, asemanatoare celor purtate in turnirurile din apusul Europei, de pe cahlele medievale descoperite in urma cercetarilor arheologice de la Curtile Domnesti din Vaslui, Iasi, Harlau si Suceava, purtand steaguri patrate si triunghiulare, au dus la concluzia ca romanii nu au fost cu nimic mai prejos decat occidentalii presupunandu-se totodata si o anumita eticheta de curte . Descoperirea intamplatoare a unui virf de lance port-flamura la Mitoc, jud. Botosani, obiect datat in a doua jumatate a secolului XV , constituie un alt argument “palpabil” in sprijinul acestei aprecieri. Unul dintre cei mai de seama istorici bizantini din veacul XV, Laonic Chalcocondil, observa multe similitudini intre romani si italieni, in ceea ce priveste limba si modul de viata, “se aseamana cu italienii si in celelalte privinti (…) folosesc inca si astazi aceleasi arme si aceleasi vesminte, ca romanii” . De adaugat, aici, ca Alexandru cel Bun a avut de castigat de pe urma sustinerii rebelilor husiti care au contribuit la intarirea capacitatii militare a tarii sale, ostenii moldoveni fiind initiati in temuta arta militara pe care acestia o cunosteau .
La finele veacului XIV, dotarea ostilor romanesti – dar si ale adversarilor lor – era compusa, in principal, din arme albe. Arcul si sageata, folosite cu multa indemanare – desavarsita de tatari -, au constituit, pana in pragul secolului XIX, “arma fireasca, mai bine cunoscuta, mai iubita, mai mester minuita a neamului nostru” . Romanii foloseau doua tipuri de arcuri, simple (“de rand”) si tataresti (“incujbat”), ultimele destul de performante iar oamenii care le manuiau trebuiau sa dea dovada de multa forta si indemanare. In literatura de specialitate, acest tip de arc se mai numeste “arc dublu reflex” sau “hunic” si este o inovatie a populatiilor nomade din stepele Asiei Centrale. Era compus din doua brate curbe de lemn (preferabil din lemn de corn), asamblate la mijloc, cu capetele rasfrante spre directia de tragere, pe care se fixau placutele din lemn sau os, pentru a-i spori elasticitatea. Arcul se purta, uneori, intr-o teaca, in pozitie relaxata, cu coarda prinsa doar la un capat . Cel mai folosit de romani era, se pare, tipul de “arc incujbat” si a constituit arma de baza a trupelor neregulate. Arcul simplu era confectionat din lemn de tisa, alun, carpen, frasin, ulm sau corn iar corzile din in, canepa ori intestine .
Erau folositi si arcasi calari, ce au perpetuat tacticile de lupta ale tatarilor fiind priceputi in atacurile prin surprindere si simuland retragerile in confruntari , tactici prin care s-au remarcat si otomanii. Asemenea tatarilor, moldovenii erau iscusiti in tragerea cu arcul de-a calare, in inaintare dar, mai ales, in retragere. Calarimea turceasca, dotata cu arcuri cu cea mai puternica forta de izbire, a intampinat rezistenta romanilor, inarmati cu arcuri apropiate de bataia arcurilor orientale si o cadenta de tragere de pana la 12 sageti pe minut. Distanta de 500 m, estimata de Mihai Maxim ca putea fi atinsa de sagetile slobozite din arcurile folosite de turci si romani , pare insa putin exagerata, atata timp cat arbaletele sau sagetile “reactive” folosite de tatari si arabi puteau bate la aproximativ 300 m. Sagetile “reactive”, numite “sageti chinezesti” sau “sageti de foc”, se deosebeau de cele obisnuite avand la capat o punga cu praf de pusca. In timpul zborului, fitilul scurt aprindea praful si sageata capata astfel un plus de viteza . Mai apropiat de realitate pare sa fie calculul lui Radu Rosetti, dupa care sagetile trase bateau pana la 220 m .
Alaturi de arcuri, erau utilizate palosul – mai ales de catre boieri -, sabiile, securile, halebardele, prastiile, topoarele, buzduganele, maciucile, sulitele, lancile, coasele iar mai aproape de masinariile de razboi, arbaletele si balistele. De prin secolul XV, incepeau sa fie folosite si arcanele . Sulitele folosite de moldoveni si tatari aveau, pe langa varful metalic, un carlig pentru agatarea si doborarea calaretilor . Arbaletele erau compuse dintr-un arc de dimensiuni ceva mai reduse, fixat pe un suport de lemn, cu dispozitive de armare-tragere si unelte de intindere a corzii, numite “vartej”. Munitia consta din sageti scurte si groase, mai grele decat sagetile trase din arcuri. Existau doua tipuri de arbalete, simple din lemn (de regula lemn de tisa) si compozite, capabile sa dezvolte o energie mai mare, datorita placutelor aplicate, rezistente la intindere (pe exterior) si strangere (pe interior). In Europa occidentala, se considera ca placutele din corn de capra erau cele mai rezistente pentru aplicarea pe interior si erau folosite, cu precadere, de cavalerii teutoni. Acest tip de arbaleta s-a utilizat, pana la scoaterea definitiva din lupta, in paralel cu arbaletele cu arcul din otel care, in ciuda fortei imprimate sagetii, aveau dezavantajul ca – din cauza impuritatilor din miezul aliajului – puteau crapa dupa mai multe trageri, situatie intalnita frecvent in zilele geroase. Corzile arbaletelor performante, care bateau la distante de peste 150 m, nu puteau fi intinse cu mainile, se folosea vartejul (scripete), unealta produsa in diverse centre si care a contribuit la o oarecare standardizare tipologica a acestor arme .
Radu Rosetti atrage atentia asupra faptului ca Stefan cel Mare a folosit o arbaleta indicand asupra pasajului povestit de Ion Neculce despre ctitorirea Manastirii Putna. Arcul domnului “l-au fost tragand cu vartej” si s-a pastrat mult timp la Manastirea Putna, ca un odor de mare pret, pana in vremea lui Constantin Cantemir, cand manastirea a fost jefuita de un grup de cazaci, polonezi si mercenari moldoveni .
Dificultatile de armare, cu cadente de 4-7 sageti pe minut – fara a include aici timpul de tintire – presupunand si ascunderea arbaletierilor in spatele unor paveze si imposibilitatea atacarii unghiurilor moarte la apararea cetatilor nu au asigurat arbaletelor rolul hotarator in lupta. In ciuda greutatii lor, arbaletele – spre deosebire de arcuri – nu necesitau forta fizica pentru a sta in pozitie de lupta in urmarirea unei tinte, motiv pentru care erau folosite cu succes la vanatoare .
Pentru a se proteja de loviturile dusmanilor, ostenii instariti purtau platose sau camasi de zale si coifuri de otel, pieptare din piele batute cu placute metalice iar ceilalti aveau haine din panze de in, intre care se coseau calti la o grosime de trei-patru degete, cu cusaturi in ite dese si scuturi mici din metal, lemn, piele sau nuiele de salcie impletite . Un fragment de camasa de zale, descoperit la Cetatea Neamtului, este expus, in prezent, la Muzeul de Istorie si Etnografie din Targu Neamt. De remarcat, totusi, ca ostile romanesti nu au folosit pe scara larga armurile, fapt explicat prin costurile ridicate si greutatea unui asemenea echipament, in jur de 18-21 kg. Acest ultim dezavantaj era diametral opus strategiei si tacticii de lupta traditionale romanesti, bazate pe mobilitate . Culoarea echipamentului era intunecata, asemanatoare cu a sumanelor, ceea ce ii ajuta pe osteni sa se camufleze.
In urma invaziei hunilor, europenii au inteles sa amplifice rolul cavaleriei in lupta introducand in harnasamentele europene un nou accesoriu, adus din stepele Rasaritului, ce s-a dovedit deosebit de eficient in asigurarea stabilitatii calaretului in timpul luptei: scarile de sa. Inca din veacul XII, generalizarea arbaletei pe campul de lupta, venita si ea din Orient – in ciuda tuturor masurilor prohibitive impuse de papalitate -, a dat primele semnale ale decadentei cavaleriei medievale. Aceasta arma, long bow-ul englez sau arcul lung – revitalizat in veacul XV -, arbaleta mare , cu bataie lunga si mare viteza de tragere, alaturi de dezvoltarea armelor de foc usoare, au impus cavalerilor sa imbrace platosele din fier, deasupra camasilor de zale. Noua adaptare a redus si rosturile functionale ale scutului, devenit mai mult un accesoriu decorativ si element heraldic. Greutatea armurii, insa, il facea vulnerabil pe cavalerul inconjurat si dat jos de pe cal, reducea viteza de atac expunandu-l mai multa vreme pe purtatorul de armura tirurilor arcasilor, arbaletierilor si a lancierilor inamici .
Armele de foc au dat lovitura decisiva asupra functionalitatii si prestigiului moral ale cavalerului, in secolul XIV, care a revenit in lupta abia in veacul urmator, ca “pistolier”, lancier, dragon, husar sau ulan . In privinta husarilor, cei care au reusit sa surprinda oastea muntenilor lui Mihai Viteazul in lupta de la Teleajen, Miron Costin scria ca sunt “tot in hieru (…). Multi pune si arepi tocmite de pene de vultur sau de alte pasari mari si cei mai de a hirea cu pardosi (blanuri de leopard, n. J.V.) peste platose. Iar slugile, care n-are pardos, pun scoarta de acestea turcesti, iar in fruntea cailor punu cite o tabla de hieru, si multi si la piepturile cailor, pentru fereala de glonturi” . Cat despre stilul de lupta al husarilor: “la razboaie, niceodata nu alearga mai multu din treapadul calului, sau numai cindu sar asupra pedestrumei ori tabarii, ca asupra ostii sprintare (usor inarmate, n. V.J.), cum ieste tatarul, niceodata nu-i slobod, ca sa raschira tatarii si nu facu cu sulita nice o treaba. Sulitele loru sintu cite opt coti de lungi cu prapore pana in pamintu. Ca unu zidu stau la razboaie” . Acesti razboinici, initial mercenari sud-dunareni, erau buni luptatori de spada, specializati in lupta cu turcii fiind folositi de Stefan cel Mare in luptele de la Razboieni din 26 iulie 1476. In cursul veacului XVI, in Polonia, Ungaria si Moldova, husarii au fost constituiti din luptatori pamanteni. Corpul celebru de oaste, numit in Tara Moldovei “hansari”, a existat pana in secolul XVIII .
La romani, pe langa introducerea pustilor la o mica parte dintre calareti, s-au utilizat, in special, arcurile, sabiile si sulitele mentinand cu succes rolul de izbire si lupta, cu arma alba, al cavaleriei pe campul de batalie , adecvat stilului de lupta al adversarilor din stepa. Pentru inceput, luptele calare se dadeau mai mult in serviciul de cercetare, hartuieli sau urmariri, pentru manevre scurte iar in campul de batalie alegeau adesea sa descalece. Un episod edificator, in sensul celor de mai sus, cu implicarea romanilor, este acela al luptei de la Marienburg, din 1422, cand un grup de luptatori calari s-a rupt de tabara polona, cu scopul cercetarii imprejurimilor si pentru jaf. Au fost insa atacati de cavalerii teutoni, imbracati in platose si mult mai numerosi. Intr-o clipa, romanii s-au retras in padure si acolo au descalecat asteptandu-i pe teutoni, care nu au intarziat sa apara. Din adapostul padurii, moldovenii au slobozit asupra cavalerilor o ploaie de sageti omorand o parte din semetii atacatori, altii fiind luati prizonieri, in vreme ce ceilalti au scapat cu fuga .
Cu timpul, corpurile de calareti incep sa constituie o arma bine definita. Cavaleria moldoveneasca, organizata in cete – ceea ce o facea foarte supla si mobila, capabila sa execute manevre rapide asupra flancurilor -, a repurtat o victorie stralucitoare asupra ostirii maghiare in lupta de la Baia, din 1467. Net superioara din punct de vedere tehnic si numeric (cca. 40 000 impotriva a 20 000 moldoveni), aproximativ doua treimi din oastea lui Matei Corvin erau constituite din cavaleria grea, mult mai eficienta in camp deschis, decat pe terenul accidentat si impadurit al Moldovei . Ioan Voda cel Viteaz a acordat o atentie speciala cavaleriei iar rezultatele nu au intarziat sa apara, in luptele de la Jiliste sau in Bugeac. Era folosita ca forta de soc, pentru a rupe dispozitivele de lupta ale adversarului, inainte de intrarea in lupta a infanteriei. De asemenea, doar corpul de cavalerie al moldovenilor – cel mai bine inarmat – a reusit sa impiedice numeroasa ostire otomana sa treaca Dunarea, in Tara Moldovei, prin vadul de la Isaccea, singura solutie ramanand mituirea cu 30 000 de galbeni unguresti a hatmanului acesteia. Tradarea hatmanului Ieremia si inchinarea cavaleriei moldovenesti in fata turcilor, in lupta de la Cahul, din 1574, a contribuit, in mare masura, la pecetluirea tragicului sfarsit al epopeii neinfricatului domn . Incepand cu secolul XVI, cavaleria noastra folosea pe scara larga petrinal-ul, asemanator pistolului, care era descarcat inainte de a ajunge la lupta corp la corp .
O cavalerie grea, asemanatoare celei a polonezilor, ungurilor, tatarilor si turcilor, nu a fost caracteristica armatelor medievale romanesti, pe undeva si din cauza costurilor destul de ridicate pentru alcatuirea si intretinerea ei . Unitatile de cavalerie usoara romanesti erau recunoscute in epoca pentru iuteala de deplasare si lungimea etapelor de mars ce puteau fi parcurse zilnic. Marsuri lungi si repezi se puteau face si pentru mai multe zile la rand, deoarece deplasarea lor nu era ingreunata de convoiuri si trenuri. Fiecare ostean isi purta cu sine merindele si armele proprii . In secolele XVII-XVIII, calarimea usoara romaneasca era apreciata in armatele polona, suedeza prusaca etc., la suedezi chiar, aceasta forma singurele corpuri de profil .
Baza armatelor moldovenesti a constituit-o, insa, pedestrimea , formata, in special, din taranime si oraseni. Cronicarul polonez Jan Dlugosz scria cu admiratie despre disciplina si ordinea ostilor lui Stefan cel Mare care, “daca afla ca vreun taran n-avea sageti, arc sau sabie, sau ca a pornit la lupta fara pinteni, ii taia capul fara nici o mila” . Luptatorii erau convocati la treceri in reviste si pentru antrenamente de doua ori pe an, la 23 aprilie si 26 octombrie, stiind fiecare locul de adunare si semnele in momentele de cumpana. Datorita bogatiei de cai, ostenii chemati se infatisau la “beleag” (locurile de adunare a armatei) in maxim trei saptamani . In vremea lui Stefan cel Mare, se constata desavarsirea strategiei militare romanesti – valorificand la maximum experientele si practicile trecutului -, precum si unele inovatii, cum ar fi introducerea si folosirea artileriei in oastea Tarii Moldovei .
Pana in veacul XVI, modalitatea purtarii razboiului in tarile romane era ridicarea “tarii”, a intregii populatii barbatesti apte sa poarte armele , un alt factor important de coeziune in interiorul societatii medievale romanesti si o apropiere a “neamului” de domn. Nu intamplator, se remarca o abundenta a legendelor si cantecelor populare referitoare la faptele si personalitatea celor mai activi domni romani , expresie vie a impresiei create asupra multimii, vulgului, in paralel cu urmele – unele oficiale – lasate de elite. Dintre acestia, desigur, pentru Tara Moldovei, trimiterea la Stefan cel Mare se impune de la sine. Structura fortelor adunate in timp de razboi a impus organizarea pe criterii teritoriale, pe sate, vai si tinuturi. Alaturi de corpurile de pedestrime, o proportie importanta era alcatuita din corpurile de cavalerie usoara .
Tehnicile de lupta ale romanilor erau de cele mai multe ori o aplicatie, in mare, a procedeelor de vanatoare vadind caracteristicile unei strategii defensive. Pana in momentul confruntarii directe, romanii se bazau pe servicii de iscoade foarte bine alcatuite , capabile sa identifice la timp mijloacele posibililor adversari si miscarile lor, inclusiv punctele de intrare in tara. La hotare, invadatorii intalneau oarecare rezistenta, prin care se lua contactul cu acestia si erau siliti sa se avante in urmarirea trupelor moldovenesti, in directia dorita de acestea. Pusi, de cele mai multe ori, in fata unor atacuri disproportionate, din punct de vedere tehnic si numeric, efectivele inamicului erau macinate si obosite de unitatile de hartuitori, motiv pentru care, din coloanele dusmane, se desprindeau in urma trupe pentru serviciul de etape si de ocupatie, pentru a-si acoperi spatele .
Populatia si posibilele resurse erau retrase din calea dusmanului, in regiuni mai ferite, la munte sau in paduri, dupa care se distrugeau holdele si se otraveau fantanile. Terenul pe care urma a se da lupta – stramtoare, prapastie, padure, mlastina – era ales din aceeasi ratiune: pentru a nu da posibilitatea adversarului sa profite de superioritatea sa si sa fie silit a purta lupte individuale. Pe campul de lupta, romanii nu practicau o defensiva pasiva, in sensul de a lasa initiativa adversarului, dimpotriva, dupa ce il fixa, se trecea la contraatac direct si prin manevre ocolitoare, asa cum s-a procedat in confruntarea de la Podul Inalt, in 1475. Finalul bataliei nu putea fi decat dupa ce invadatorii paraseau tara, urmariti fara ragaz de moldoveni .