Fortul rectangular

Forturile musatine din Tara Moldovei, cu turnuri rectangulare interioare sau exterioare pe colturi, au corespuns stadiului evolutiv al tehnicii de asediu, armamentului si tacticilor militare de la finele secolului XIV. Asezate, de regula, intr-un cadru natural ce crea de la sine suficiente dificultati pentru asediatori si construite din piatra, cu santuri adanci si abrupte de jur imprejur, cetatile moldovenesti erau inexpugnabile. Ridicate la sfarsitul veacului al XIV-lea, acestea se situeaza cronologic la capatul unui amplu si indelungat proces de incastelare a Europei, inceput in secolul XIII . Spre deosebire de Occident, intreaga initiativa de construire si control a fortificatiilor noastre era insusita de puterea centrala , astfel incat dezechilibrul clar dintre atac si defensiva, caracteristic perioadei, nu a fost in masura sa incurajeze tendinte centrifugale. Destui suverani ai Europei occidentale din veacurile XIII-XIV au simtit gustul amar al neputintei, in fata atitudinii sfidatoare a supusilor, bine aparati de zidurile de piatra ale propriilor lor castele, incomoditate pe care au cunoscut-o si voievozii Tarii Moldovei, de multe ori jenati de diversi aventurieri si trupe de catane aciuate prin cetati, in decursul secolului XVII.

Cetatea Neamtului reprezinta modelul cel mai bine pastrat al ceea ce este esential pentru o fortificatie de piatra de la finele veacului XIV, un zid inalt si gros, intarit cu turnuri pe colturi si dotat cu drumuri de straja pe interior. Raportul dintre fortificatii si spatiul locuit, in cetatile noastre, este variabil, de regula, locuintele sunt reduse la minimul necesar, pentru a adaposti o garnizoana permanenta, camerele folosite in acest scop fiind adesea amenajate in turnuri dar si in posibilele constructii din lemn alipite curtinelor. Garnizoana fortului musatin de la Cetatea Neamtului era compusa, dupa unele estimari, din 70-80 de luptatori, adapostiti in incaperile din turnuri iar in vreme de asediu, numarul aparatorilor se putea ridica la 200-300 de oameni .

La acestea, se mai adauga – asa cum s-a precizat – avantajul reliefului, cetatea fiind asezata pe un promontoriu cu pante abrupte, la o altitudine de circa 80 m fata de nivelul Ozanei si 450 deasupra Marii Negre . In acest sens, Dimitrie Cantemir observa ca Cetatea Neamtului “este zidita pe un munte foarte inalt si e atit de intarit din fire, incit pare sa infrunte orice atac vrajmas. A fost de multe ori atacata dar n-a fost cucerita decit de doua ori: o data de turci, sub domnia lui Soliman (1538, n. V. J.), si o data in vremurile noastre (1691, n. J. V.) de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luata, daca foamea nu i-ar fi silit pe cei citiva moldoveni aflati inauntru ca s-o apere, s-o dea in miinile lesilor, dupa o impresurare de mai multe zile” .

Calea de acces spre fortificatie, utilizata pana pe la inceputul veacului XVIII, era in partea de nord si venea dinspre satul Oglinzi (Oglindesti) urmand – in general – un traseu relativ facil, cu pante line. Transportul proviziilor si al tehnicii de asediu se putea face fara prea mari dificultati, daca nu cumva au existat amenajari speciale in acest sens. Cu toate acestea, ansamblul, intarit din trei parti de configuratia terenului, conferea multa siguranta aparatorilor ei. De altfel, o asemenea completare fericita a ansamblului construit – in pas cu evolutia tehnica a vremii – cu avantajele cadrului natural, in multiplele sale variante, caracterizeaza majoritatea fortificatiilor. Nu intamplator, in ciuda perceptiei din epoca, conform careia o tara era considerata ingenuncheata daca ii erau cucerite cetatile , fortificatiile de piatra moldovenesti au cunoscut “botezul focului” destul de tarziu, dupa 1420 iar incercuirea si mentinerea blocadei pana la epuizarea proviziilor aparatorilor a constituit, se pare, tehnica cea mai eficienta, in cazul in care nu se putea miza pe tradatori sau viclesuguri .

In istoriografia problemei, au fost initiate dezbateri interesante privind originea planului rectangular, in urma cercetarilor de la Scheia, Suceava si Neamt. Virgil Vatasianu era de parere ca forturile musatine au fost inaltate cu ajutorul si sub influenta polono-lituaniene , opinie imbratisata – mai nou – si de Mariana Slapac, in cazul Cetatii Neamtului. Arhitecta in discutie insista, ca argument, pe tipul de zidarie “nordic” al fortificatiei aratand spre alternanta de piatra sparta de dimensiuni mai mari cu un rand de pietre mai subtiri, ce divizeaza paramentul in fasii orizontale de 50-70 cm .

Alte pareri vin sa infirme ipoteza de mai sus, cu constatarea lipsei unui asemenea plan in Polonia Centrala si analogiile cu cetatile Enisala, Turtucaia si Cetatea Alba pledandu-se pentru o influenta bizantino-dunareana si nord-pontica. O a treia ipoteza aduce in discutie un posibil aport al mesterilor de scoala apuseana . In fine, o ultima pozitie este exprimata de Alexandru Artimon, care vede aici perpetuarea planimetrica a cetatilor din lemn si pamant, ca posibil prototip fiind cetatea rectangulara de la Corlateni, cu sant si val de aparare, sistemul de fortificatii din lemn si pamant de la Roman, precum si analogiile de fortificatii din Tara Romaneasca . Nu este exclus, totodata, ca in opera mesterilor locali sa fi patruns elemente si tehnici de constructie din import.

In completare, este de presupus o traditie ce coboara pana la cele mai tarzii fortificatii romane si romano-bizantine de pe teritoriul romanesc, cum sunt castrele romane , care au constituit un model pentru o arie europeana destul de intinsa. Desi isi manifesta o oarecare reticenta privind posibilitatea unei transmiteri directe a tehnicilor de constructie, in cazul de fata, Gh. I. Cantacuzino sustine ca unele amenajari romane parasite au fost reutilizate partial in constructia fortificatiilor medievale; totodata, asezarile intarite cu santuri si valuri de pamant din perioada migratiilor constituie un element de continuitate . Planul fortului musatin de la Cetatea Neamtului gaseste similitudini cu castrele romane, cu turnuri circulare interioare pe colturi. Dintre acestea, se face trimitere aici – cu titlu de exemplu – la acela cercetat la Radacinesti, jud. Valcea si datat in sec. II d. Hr. sau la castrul roman din veacul IV d. Hr., de la Mehadia . Asemenea constructii romane, destul de vechi, au alimentat traditii bizantine dar puteau contribui simultan la inspirarea unor tehnici de constructii si la nordul Dunarii, materializate mai ales la fortificatiile din lemn si pamant. Ambele directii se puteau impleti, gratie conjuncturilor istorice si puteau fi completate, in timp, de alte influente. Prototipul planimetric al cetatilor rectangulare de piatra – printre care se afla si Cetatea Neamtului – trebuie cautat, in primul rand, la fortificatiile din lemn si pamant anterioare, atat de putin studiate la noi, a caror infatisare este conditionata si de rigiditatea lemnului ca material de constructie si care, la randul lor, au fost inspirate, la baza, din tehnicile constructiilor militare romane.

Perpetuarea unor tehnici de fortificare romane si romano-bizantine a mai fost semnalata de specialisti – printre altele – si in cazul cetatii bizantine de la Pacuiul lui Soare, prin folosirea substructiilor de lemn la fundatia zidurilor de piatra, pentru stabilizarea terenului. Terenul era fixat, aici, cu ajutorul pilotilor si barnelor din stejar, trecuti prin foc si infipti vertical, in siruri, pe toata latimea zidului . O repetare intocmai a acestei tehnici a fost identificata, cinci secole mai tarziu, la Cetatea Noua a Romanului: acelasi sistem de pari infipti vertical sub fundatie, pentru consolidarea terenului, aceleasi barne asezate longitudinal .

Arhitectul roman Vitruvius, vietuitor intre sec. I i. Hr. si I d. Hr., intr-o adevarata sinteza a cunostintelor tehnice pe care a atins-o societatea romana, preciza urmatoarele: “Daca nu se va da de pamint sanatos, ci locul va fi de umplutura sau mlastinos, atunci intregul amplasament al cladirii sa fie sapat, golit si impanat cu piloti de anin, de maslin sau gorun usor ars.

Apoi, sa se faca o centura de piloti care asezati cit mai apropiati unul de altul, sa se implinte in pamint cu ajutorul masinilor, iar golurile dintre piloti sa se umple cu carbuni” . Nu sunt lipsite de interes observatiile lui Vitruvius despre calitatile diverselor esente lemnoase. In ceea ce priveste sistemul de substructii pe piloti, pentru stabilizarea terenului, este recomandat stejarul , care, “cind este ingropat la lucrari subterane, are o durata vesnica”; are insa un inconvenient – “din cauza texturii dense, nu poate sa absoarba lichid, ci, fugind de umezeala, rezista si se strimba. Prin aceasta provoaca insa crapaturi in masa lucrarilor in care se afla incorporat” . Iata, aici, o varianta complementara de explicare tehnica a cauzelor generarii fisurilor de parament la vechile noastre biserici, nu doar prin diferenta de presiune exercitata la nivelul solului de masa de zidarie sau neuniformitatea tasarii terenului. Faptul ca tehnica stabilizarii terenului prin sistemul pilotilor s-a utilizat si la edificiile de cult este certificat de vietuitoarele de la Manastirea Agapia, jud. Neamt, care au observat – in timpul recentelor restaurari -, la baza unui contrafort, urme de pari infipti vertical si dispusi oarecum ordonat.

Cea mai potrivita esenta este insa – dupa arhitectul roman – arinul, care, desi “nu pare deloc utilizabil, are in sine excelente insusiri (…). Batut tare cu maiul sub temelia cladirilor asezate pe locuri mlastinoase, primind in sine apa care ii lipseste, el ramine vesnic nepieritor si suporta mari greutati de zidarie, pastrindu-se nevatamat. Astfel, acest lemn, care deasupra pamintului, nu poate dura multa vreme, infundat sub apa rezista in veci” .

Pages: 1 2 3

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi