Fortul rectangular

Cercetarile arheologice semnaleaza, din ce in ce mai frecvent, utilizarea acestei tehnici de stabilizare a terenului si pot fi amintite aici, cel putin, descoperirile de ultima ora, cum sunt acelea de la Castelul Huniade, datat in sec. XIV-XV, din Timisoara , in doua complexe din Centrul Istoric al Bucurestilor, databile in veacurile XVII-XVIII . Se adauga datele mai vechi si confirmarile, rezultate in urma cercetarilor efectuate de arheologul Florin Hau – cu sincere multumiri pentru permisiunea de a le dezvalui aici – la Curtea Domneasca de la Suceava, unde a reusit sa surprinda sirurile de piloti, la baza unei zidarii a curtii, anterioare domniei lui Alexandru cel Bun. Totodata, se pare ca problemele existente in prezent la Cetatea de Scaun a Sucevei, legate de cedarea terenului, sunt provocate de putrezirea substructiei de piloti si ca urmare a consecintelor produse, in timp, de acest factor.

Exemplele notate mai sus nu sunt nici pe departe singurele dar sunt alese datorita posibilitatii fixarii unor coordonate geografice in masura sa confirme ipoteza ca sistemul ancorarii fundatiilor de piatra – in special, al acelora masive – pe substructii de piloti infipti vertical, pentru stabilizarea amplasamentelor, este cunoscut in intreg spatiul locuit de romani. Adaugand incadrarea cronologica destul de larga a descoperirilor in spatiul romanesc – din secolul X pana in secolul XVIII -, se poate expune parerea ca procedeul tehnic supus atentiei reprezinta, cel putin, o mostenire culturala romano-bizantina. Un element de continuitate, asemanator procedeelor de aductiune a apei de la distanta si multor solutii tehnice in domeniul constructiilor fortificate si civile .

Fara intentia de a dezvolta acest subiect – de altfel interesant -, este de remarcat ca amenajarea amplasamentelor pentru fortificatiile medievale de piatra dar si a altor constructii masive cu destinatie civila a presupus, in functie de conditiile din teren, trei modalitati principale: saparea santurilor de fundare si asezarea zidariei direct pe stanca, reutilizarea si adaptarea, conform necesitatilor, a vechilor ruine antice (situatie mai rar intalnita in Moldova mentionand aici cazul fortului rectangular al Cetatii Albe, suprapus partial peste vestigiile Tyras-ului sau Chilia Veche – Lycostomo) si – in fine – stabilizarea in prealabil a solului, prin metoda pilotilor de stejar infipti vertical. Constructorii Cetatii Neamtului au aplicat prima tehnica de amenajare a fundatiei procedand in unele locuri la saparea in stanca, pana la un nivel care elimina riscul prabusirii viitoarelor elevatii masive.

In Moldova, s-au cercetat foarte putine fortificatii de lemn si pamant anterioare, ca datare, cetatilor de piatra iar dintre acestea, rezultatele cercetarilor de la Corlateni apar ceva mai edificatoare, mai ales in ceea ce priveste planimetria cetatuii.

Investigatiile din Muntenia au scos la lumina o serie intreaga de planimetrii rectangulare. Dintre acestea, cetatea de lemn si pamant de la Frumoasa, jud. Teleorman, ofera prilejul unei comparatii, atat cu fortificatia de la Corlateni, cat si cu celelalte cetati de plan rectangular din Moldova . Planurile cetatii Severinului, datata in a doua jumatate a sec. XIII sau XIV, de forma dreptunghiulara, cu turnuri pe interior si exterior, al cetatii Giurgiului, de la sfarsitul secolului XIV , al cetatii de la Tabla Butii, caracteristica fortificatiilor de secol XIV , prezinta tot atatea similitudini cu cetatile moldovenesti de piatra ridicate din porunca lui Petru I Musatinul. Mai ales, ultima fortificatie munteana amintita aici este, se pare, cea mai reusita analogie cu Cetatea Scheia – Suceava , inaintea posibilelor relatii “cu arhitectura militara din campia nord-est europeana, cu regiunile lituano-polone” . Parerile exprimate mai sus, daca poate fi vorba despre influente venite din exterior sau despre rezultatul unor sinteze locale romanesti, cu adanci radacini pana la castrele romane tarzii, vor trebui, desigur, consolidate, prin revigorarea interesului pentru cercetarile de teren in aceasta directie.

Variatiile planului rectangular au fost impuse de configuratia, avantajele si necesitatile de aparare ale locului ales pentru constructia fortificatiilor. Astfel, se poate explica – inainte de a gasi analogii in alte spatii – si aspectul cetatii de piatra de la Targu Neamt a lui Petru I Musatinul, inspirat, probabil, de fortificatia de lemn si pamant preexistenta sau de altele din apropiere dar si impus de conditiile de relief. Pentru ca suprafata terenului, aflat intr-o pozitie deosebit de avantajoasa, nu putea raspunde unor exigente de aparare crescute, mesterii de la finele veacului XIV au preferat amenajarea turnurilor patrate in interiorul careului de piatra castigandu-se mai mult spatiu interior prin plasarea curtinelor pe linia defensiva exterioara. Dupa calculele efectuate de Radu Popa, in cazul in care turnurile s-ar fi amenajat pe exterior, suprafata cetatii din prima faza s-ar fi redus de la 1760 m2, la putin peste 1000 m2, cu o garnizoana mai mica si provizii mai putine . Este o situatie de exceptie, in general fiind de preferat scoaterea turnurilor spre exterior, “asa fel ca in cazul cind dusmanul s-ar avinta, voind sa se apropie de ziduri, flancurile lui descoperite sa poata fi lovite de sageti din dreapta si din stinga” . Acelasi Vitruvius observa ca “apararea e mai anevoioasa in cetatile cu unghiuri iesite, caci unghiul apara mai mult pe dusman decit pe cetatean” .

Initial, pentru ridicarea Cetatii Neamtului, terenul a fost nivelat iar pentru ancorarea puternicelor ziduri, s-au sapat fundatii in trepte cu adancimi variabile, in functie de rezistenta stancii ajungandu-se pe alocuri, dupa forarile geotehnice din 2002, nesupravegheate arheologic si prea putin mediatizate, pana la – 4 m. Vitruvius recomanda, in acest sens, ca fundatiile zidurilor “sa ajunga pana la pamint tare” iar latimea santului de fundare sa fie mai mare decat a peretilor , principii care se regasesc si in arhitectura medievala moldoveneasca din piatra. Dupa ridicarea zidurilor, sprijinite in afara de 15 contraforti puternici, spatiul intra muros a fost nivelat cu un strat de pamant care, in partea de sud-vest a cetatii, atinge o grosime de peste 3 m . Elevatia este constituita din sist verde, extras chiar de sub coasta dealului Plesu si pietre de rau iar liantul, dovedit in timp destul de durabil, are in compozitie var hidraulic, nisip, prundis, caramida pisata si carbune de lemn . Intre cele doua suprafete ale zidariei, se observa un emplecton de piatra mai marunta, amestecata cu mult mortar. Pentru consolidarea peretilor, pana la intarirea mortarului, s-au folosit barne de lemn, urmele tirantilor fiind inca vizibile in paramentul fortificatiei. Din nou, si aici, o alta constanta din arta fortificatiilor, la care face referire Vitruvius: “in masa acestui zid, asezate in curmezis si cit mai apropiate, se vor inzidi birne din lemn de maslin (la noi mai mult stejar, posibil si arin, n. V. J.), usor arse, pentru ca amindoua fetele zidului legate prin aceste birne ca prin niste scoabe, sa dobindeasca trainicie fara sfirsit” . Intr-un loc din partea de nord a santului de aparare, numit “paraul Varariei”, au functionat cuptoarele pentru ars var .

Turnurile interioare de la colturi sunt tesute cu zidurile curtinelor si inchise, pentru a se putea continua rezistenta, in cazul in care asediatorii ar fi reusit sa intre in cetate. Sub aspectul lor actual, cu suprainaltarea din timpul lui Stefan cel Mare, acestea prezinta trei etaje. Comunicarea dintre caturile turnurilor se facea prin scari de lemn dar si prin culoare stramte de piatra in miezul peretilor, existente in turnul de nord-est si cel sud-vestic. Atat turnurile, cat si curtinele, au fost dotate in partea superioara cu un coronament crenelat, destinat arcasilor. Judecand dupa merloanele pastrate, se pare ca acestea erau drepte, aparatorii fiind mult mai expusi tirurilor inamice, fara a se fi incercat o reducere evazata a peretilor lor spre exterior, asa cum se intampla, mai tarziu, in cazul ocnitelor de tragere pentru sanete. Accesul la crenelurile cetatii se facea cu ajutorul unui drum de straja, tradat de pastrarea unor decrosuri in zidarie, a unor intrari in partea superioara a turnului de nord-vest si a urmelor de tiranti care sustineau podinile de lemn alipite curtinelor. Existenta cosurilor de fum in turnurile de nord-vest si sud-vest duce la concluzia ca incaperile erau incalzite cu sobe.

Intre turnuri, desi cercetarile arheologice nu s-au exprimat in acest sens, au fost ridicate alte constructii usoare de lemn servind in calitate de grajduri, depozite, cuhnii etc. Urmele lor au fost distruse, probabil, in cea mai mare parte, de lucrarile ulterioare, in urma carora s-au amenajat incaperile din piatra, nivelul de jos (demisol) coborand cu peste un metru fata de nivelul de calcare, de acum, al portii principale. Faptul ca la Cetatea Scheia lipsesc urmele unor asemenea constructii interioare nu poate justifica vreo echivalenta cu Cetatea Neamtului, intrucat prima, asa cum rezulta din cercetarile de teren, a fost abandonata si demantelata la scurt timp dupa finalizare .

Accesul in interior se facea pe latura de nord, printr-o poarta boltita in arc frant si dispusa la jumatatea curtinei, asemenea accesului in Cetatea de la Scheia . Odata cu lucrarile din faza numita Stefan cel Mare, cand in turnul de nord-est s-a amenajat o poarta monumentala, prevazuta cu hersa si pod mobil, accesul initial, cunoscut sub denumirea de “poarta musatina”, juca un rol secundar. Cercetarile efectuate aici, in anul 1962, au confirmat ca aceasta intrare este cea initiala, golul ei coborand pana la temelie . Pentru perioada de functionare de dinainte de Stefan cel Mare, golul portii musatine – singura cale de acces in cetate – trebuia sa aiba alte dimensiuni, care sunt reduse, acum, prin suprapunerea nivelelor succesive, mai ales ale acelora rezultate in urma distrugerilor. De apreciat ca, nu este vorba, in cazul de fata, despre portalul unei biserici, ci despre o cetate, unde mai intrau si calareti. Prin extensie, nivelul de calcare actual nu corespunde aceluia din perioada de functionare initiala a fortificatiei lui Petru I, nivel care asteapta inca sa fie identificat de cercetarile arheologice.

O cetate nu este puternica doar datorita fortificatiilor sale, rezistenta aparatorilor ei este conditionata – in afara de munitii – de suficienta rezervelor de hrana si apa, pentru intreaga durata a asediului. Dupa Radu Popa, “o fantana adanca, sapata undeva spre mijlocul curtii interioare, trebuie sa fi existat de la inceput. Locul ei nu a putut fi inca identificat. In partea in care s-a afirmat de catre unii cercetatori ca ar fi existat o fantana larga, cu trepte coborand pana la luciul apei si cu hrube care duceau, pe sub pamant, pana dincolo de apa Ozanei sau chiar pana la… Suceava, nu s-a gasit nici o urma. Basmele in legatura cu tunele subterane si punti din piele de bivol au inflorit istoria tuturor cetatilor si mai continua sa fie povestite si azi” . Este, desigur, o aluzie la informatiile retinute de Profira Groholschi, potrivit carora “in mijlocul cetatuii era o fantana cu grile deasupra si cu garliciu la o parte, pe unde se mergea pana la “argeaua” de langa straja. Dela argea hruba se impartea in doua: hruba din dreapta ducea spre Oglindesti si de acolo in susul raului Moldova spre Baia si Suceava ori in jos spre Roman si Iasi, pe sleahurile (drumurile) cele mari. Hruba din stanga ducea pana la Valea Dadei (Valea Dracului). Hrubele erau largi, inalte si prin ele se umbla numai la ceasuri grele de alarma prin doua esiri (sic!) deosebite. Astfel ele stateau inchise si nestiute.

Dupa ce a fost pustiita cetatea, un calugar, ieromonahul Paisie, nepotul lui Stoian Joldea, armasul dela Cetatea Neamtu, a scris despre drumurile secrete dela Cetate, sapate cu dalta. Cartile lui insa s’au pierdut, cand a ars Manastirea Neamtu la 1862, cel putin asa spun calugarii Sofronie Pelea din schitul Secul, Savate Jecu din M-rea Neamtu, Neofit Arbore din Rasca etc…” . Desi este greu de admis existenta unor tunele de refugiu pe sub zidurile Cetatii Neamtului, versiunea cu iz de povestioara – cu adevarat savuroasa – anima inca multi “cunoscatori” indigeni intr-ale cetatii.

In ceea ce priveste “fantana”, observatiile facute in urma sondajului geotehnic din anul 2002 la Cetatea Neamtului au confirmat unele banuieli mai vechi ale subsemnatului constituind subiectul unei comunicari la un simpozion din 2001 dedicat Cetatii Neamtului si organizat la Muzeul de Istorie si Etnografie din Tg. Neamt. Conform acestor geologi, ce si-au prezentat concluziile in cadrul unei sesiuni de comunicari organizata de Complexul Muzeal Judetean Neamt, in anul 2004, pe dealul Plesului nu exista panza de apa freatica fiind depistate doar izvoare punctiforme. Altfel spus, in lipsa unei surse de apa permanente pentru necesarul de apa al cetatii, izvoarele punctiforme avand un caracter temporar, mesterii au fost nevoiti sa caute alte solutii. Desigur, este greu de admis ca administratorii cetatii au apelat, in special, la serviciul sacagiilor, pentru a umple fantana cu apa ori s-au aprovizionat exclusiv cu apa meteorica, prin amenajari de captare. Solutia a fost alta: in interiorul constructiei au sapat o cisterna iar pentru alimentarea ei s-au folosit de sistemul ingenios al olanelor de canalizare, cunoscut si recomandat in acea vreme pentru asemenea cazuri.

De altfel, constructorii s-au pomenit intr-o situatie similara si la Cetatea Sucevei, de asemenea lipsita de apa. Pe platoul din fata Cetatii de Scaun, s-au descoperit, cu ocazia sapaturilor arheologice din anul 1954, sase conducte de apa, trei din olane ceramice, doua din trunchiuri scobite de lemn, cercuite cu inele de fier si una din olane de lut legat cu mortar hidraulic, datate de descoperitori intr-o perioada cuprinsa intre domnia lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare. Cilindrii de lemn aveau o lungime de circa 2,20 m, prinsi in inele de fier cu diametrul de 0,12 m si aveau latimea (peretilor?) de 0,07 m. Cilindrii de lemn erau legati cu ajutorul inelelor de fier, batute in peretii acestora pana cand se imbinau. Dupa aceiasi cercetatori, conductele duc spre cetate iar orientarea mufelor si a unghiului de panta sunt spre rasarit, spre terasa de nord-est a platoului. Conductele din lemn sunt mai vechi decat cele din lut ars fiind ingropate sub un strat din a doua jumatate a secolului XV .

Tot atunci, arheologii citati au mai descoperit o conducta de olane, protejata de un zid de piatra, la Curtile Domnesti din Suceava nereusind insa finalizarea cercetarilor in acest sector. Dupa elementele prezentate, complexul este mai tarziu de veacul XV, pana in secolul XVII . Desigur, aceste olane ar fi fost de prisos, daca Cetatea de Scaun si chiar Curtile Domnesti de la Suceava ar fi avut parte de surse de apa din panzele freatice. Judecand, printre altele, dupa contextul stratigrafic, alaturi de materialul din care sunt facute, sirurile de olane trebuie vazute in perechi – un canal fiind destinat aductiunii de apa iar celalalt pentru deversare, dupa principiul “vaselor comunicante” -, perechea de olane din lemn fiind anterioara, din punct de vedere cronologic, celorlalte doua. Faptul ca mesterii de la finele veacului XIV, implicit constructorii lui Petru I Musatinul, cunosteau aceasta tehnica este confirmat de Codex Latinus Parisinus . Atat explicatiile, cat si desenele care le insotesc sunt reproduse in continuare.

Conform acestui important izvor istoric, “cand castelul sau cetatea este asezata pe un munte, inconjurat de rau, fara sa aiba apa curgatoare, din cauza aceasta populatia sufera cea mai mare lipsa de apa; si populatia acestora vrea sa aiba apa inauntrul cetatii, fiindca este pentru ei o mare povara coboratul si urcatul la rau; acum ne intrebam ce trebuie sa facem; regula este aceasta: trebuie cercetat daca imprejurul asezarilor se gasesc rauri sau pamanturi apoase, sau fantani, pana la o distanta de una sau doua miliarii de oras; si apoi, daca aceste locuri cu apa sant mai inalte cu sase coti decat localitatea de pe munte de aici sa se faca o galerie subterana; in cazul in care se poate sapa, ea sa treaca pe sub raul care inconjoara cetatea si sa mearga pana la cetatea de pe munte. Si sa se faca scari subterane de la zisul munte pana la varful lui si sa se sape pe sub rau un tunel care se numeste in limba populara butina, in care trebuie sa patrunda apeductul facut din teava de plumb sau din olane, bine tencuite; si tunelul trebuie sa fie bine tencuit cu nisip si var, prin care va trece apa din locul zis. Mai este situatia cand pamantul, de la albia raurilor sau a fantanilor si pana in varful muntelui cetatii, este stancos, si nu se poate sapa. Atunci trebuie sa fie un zid inalt de sase coti si lat de patru coti, si in interior tencuit, in asa fel, incat omul sa poata trece prin el; si zidul acesta (apeductul, n. ed.) sa fie dus pana la raul cetatii, si sa se treaca peste rau sub forma de pod, si sa se continue acest zid mereu peste pamant, si sa urce pana in mijlocul cetatii. Si populatia respectiva va avea apa curgatoare totdeauna dupa plac” . Oare frecventele referiri ale oamenilor locului la “tunelele” care ar avea capat in “fantana” Cetatii Neamtului, tunele despre care unii spun ca ar fi fost surprinse cu ocazia lucrarilor de restaurare de acum aproape jumatate de veac, sa aiba de fapt legatura cu sistemul de alimentare cu apa al cisternei? Este si aceasta o intrebare care necesita verificari arheologice, prin “tunele” va trebui insa inteleasa, mai curand, prezenta unor nise, ceva mai inguste… .

Pages: 1 2 3

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi