Fortul rectangular

In continuare, “daca doresti sa ridici apa din lacuri sau fantani pe munte si sa curga de cealalta parte, este bine sa fie inzidite tevi din olane sau tevi de plumb; si sa fie teava de varsare mai lunga cu un sfert decat teava de scurgere; si ambele tevi sa fie introduse in stanca, impreunate si bine stranse, avand un orificiu in capatul superior al amintitelor tevi si orificiile sa fie astupate de oameni priceputi” .

Cea de-a doua canalizare asigura functionarea continua a sistemului, prin caderea apei mentine un circuit permanent, astfel incat doar o cantitate mica a lichidului ramane in rezervorul cetatii.

Prima intrebare care apare aici este aceea legata de mecanismul ce putea ridica apa la inaltime, atunci cand sistemul era pus in actiune. Lamuririle sunt aduse de acelasi autor, in cateva randuri pe o alta schita, intitulata Despre scoaterea apei si depozitarea ei la inaltime: “Acesta (adica persoana din imagine, n. V. J., fig. 11) scoate apa cu ajutorul foalelor; in fundul foalelor trebuie sa fie 5 tevi si fiecare din foale sa aiba tevile proprii cu supape, purtatoare de aer; si ambele tevi sa atinga apa din fantana sau balta sau din rauri, si sa o scoata; si intotdeauna unul dintre foale varsa apa iar cealalta o absoarbe, dupa cum doreste cel ce le misca” . Un rol deosebit de important in aceasta ecuatie il joaca foalele, o inventie straveche, identificata, inca, in siturile eneolitice si pusa in legatura cu asigurarea unor temperaturi ridicate pentru cuptoarele de ars ceramica sau cele de topit arama . De observat, in cazul de fata, ca foalele duble, datorita supapelor care permiteau atat absorbtia, cat si evacuarea aerului din tevi, aveau rostul de a ridica apa la inaltime.

Prin urmare, erau cunoscute doua modalitati de aprovizionare din fantani sau bazine special amenajate, cu apa statatoare sau direct din rauri iar in cazul ultimei surse, in functie de debit, trebuiau sa fie aplicate tehnici ceva mai avansate. Un aport al fizicienilor este deosebit de util, pentru a intelege mult mai exact modalitatile de functionare ale acestui sistem ingenios, care, pe langa dimensiunile diferite ale tuburilor – specificate clar in izvor -, implica si anumite principii de proportionalitate, legate de diametrele olanelor si capacitatea de absorbtie a foalelor, inaltimea promontoriului, unghiul de panta, amplasarea gurilor de absorbtie – in cazul raurilor -, impotriva sau pe cursul de apa etc.

La Cetatea Neamtului, s-au pastrat doua nise de canalizare in curtina de rasarit, vizibile din exterior. In incinta cetatii, in incaperea denumita, in mod conventional, “baie”, (?!) s-au pastrat doua canale cu traseu paralel, orientate spre rezervor. Judecand dupa aspectul lor – cu toate prefacerile de mai tarziu -, aceste amenajari nu au capetele finale in incaperea unde s-au pastrat si, deci, nu par sa-i fie destinate. Totodata, cunoscand conditiile de igiena ale societatii medievale, ideea ca aici ar fi functionat o baie pare a fi destul de revolutionara si nu este sustinuta de alte elemente constructive, specifice, de la fata locului. Avand in vedere dispunerea usor asimetrica a canalizarilor, in raport cu cisterna actuala, este posibil ca, in prelungire, sa fi avut un traseu deviat ori, dimpotriva, sa fie urmele de alimentare ale unei cisterne mai vechi.

De remarcat faptul ca sisteme de ridicare a apei sunt cunoscute oamenilor de foarte timpuriu, despre asemenea instalatii vorbind si arhitectul roman Vitruvius. Cel putin cu titlu de curiozitate, merita a fi reproduse aici descrierea si reprezentarea schematica a unei pompe folosita de romani, numita de Vitruvius “masina lui Ctesibus” – dupa numele inventatorului -, capabila sa ridice apa la mare inaltime: “Pompa lui Ctesibus trebuie sa se faca din arama. La baza ea trebuie sa aiba doi cilindri gemeni, putin departati, avind tevi in forma de mici furci alipite simetric si comunicind cu un vas intermediar.

In acest vas sa se faca supape precis ajustate la gaurile de sus ale tevilor, care, inchizind aceste gauri, sa nu ingaduie <intoarcerea> apei impinse prin presiune in vas. Deasupra vasului, un capac cu o pilnie intoarsa e imbucat cu ajutorul unei fibule strapunse de un cui, ca nu cumva puterea apei crescind sa-l ridice.

Deasupra vasului e fixata o teava, numita trompa, ridicata in sus. Cilindrii gemeni au inchizatoare deasupra gaurilor din fund sub deschizaturile de jos ale tevilor. Astfel, din partea de sus, in acesti cilindri, cind pistoanele de refulare lustruite la strung, frecate si ajustate cu ulei, sunt puse in miscare de brate si de cumpene, aerul care va fi acolo cu apa, din cauza inchiderii gaurilor prin valve, fiind comprimat de pistoane, prin presiune va goni apa prin gaurile tevilor in vas si de acolo, capacul primind impulsiunea, o va ridica in inaltime prin teava.

In felul acesta, adusa de undeva de jos si pompata intr-un rezervor instalat la inaltime, apa e facuta sa tisneasca” .

Nu este exclus, prin urmare, ca in evul mediu sa fi fost folosite mai multe tipuri de instalatii pentru pomparea apei spre rezervoare iar sistemul prezentat in Codex Latinus Parisinus ramane un alt indiciu, dupa care se poate afirma ca descoperirile tehnice romane nu au fost uitate odata cu caderea Imperiului Roman de Apus. Din nou, se poate vedea, si aici, un element de continuitate, intretinut de stransele relatii cu Imperiul Roman de Rasarit.

Sursa principala de apa la Cetatea Neamtului – in afara colectarii celei pluviale – trebuia sa fie raul Ozanei, care pare sa fi spalat, in evul mediu, poalele promontoriului, in partea de vest si, pentru ca orientarea tuburilor la iesirea din cetate este spre rasarit, se poate admite existenta unei amenajari speciale, gen bazin, alimentat prin abaterea raului pe aceasta parte a dealului. O amenajare de acest tip – este adevarat, fortificata -, de unde apa era ridicata la inaltime prin sifonare, este certificata, printre altele, la noi, de descoperirile arheologice de la cetatea romana Tropaeum Traiani . Pentru a evita infundarea tevilor si blocarea circuitului apei, sunt de presupus alte elemente, mai ales impletituri de nuiele, protectoare. Prezenta acestor doua canalizari de piatra si banuiala ca s-ar afla alte nise pentru apa in peretii cisternei actuale – sustinuta, pana la pronuntarea arheologilor, doar de traditiile locale – ar putea duce cu gandul la existenta, concomitenta sau succesiva, a cel putin trei modalitati de alimentare cu apa a cetatii: prin colectarea apei meteorice, ridicarea apei la inaltime si sistemul niselor. Toate aceste amanunte necesita, insa, verificarile in teren ale specialistilor arheologi, arhitecti, geologi, fizicieni.

Pana atunci, pot fi aduse in discutie – alaturi de descoperirile de la Suceava – si alte dovezi arheologice, despre existenta cisternelor in cetatile medievale romanesti. Dupa datele culese de specialisti la Cetatea Poenari, aflata in cheile Argesului, pe un promontoriu stancos care se inalta cu peste 200 m deasupra vaii , s-a dezvelit o incapere sapata in stanca, in zona de nord-est a fortificatiei. Descrierea tehnicilor de constructie si a materialelor utilizate aici poate constitui un reper si pentru cisterna din Cetatea Neamtului, in conditiile ratarii unei posibilitati de verificare, in contextul restaurarilor recente: “peretii si partea inferioara sant construite din blocuri de piatra fatuita, imbinate prin falturi. Lespezile partii inferioare se sprijina pe trei straturi special amenajate: un strat cu bolovani legati cu mortar, un altul ceva mai subtire, de mortar cu pietris marunt si, in fine, un rand de caramizi. Atat partea inferioara cat si peretii sant acoperite cu un strat gros de tencuiala din mortar rosu – continand praf de caramida” . Cisterne au mai fost identificate in judetul Arges, la fortificatiile de la Cetateni, care a functionat intre secolele XIII – XV si Oratia, datata in a doua jumatate a veacului XIV . Spre deosebire de cisterna de la Poenari, fundul celei de la Oratia era pavat cu blocuri de piatra nisipoasa, asezate peste un strat de lut batatorit. Tot aici, s-a identificat “o amenajare pentru colectarea apelor pluviale” .

In fine, de jur imprejurul fortului lui Petru I Musatinul, a fost sapat un sant de aparare sec, surprins partial in urma cercetarilor din anul 1454, fara a se putea preciza adancimea, unghiul de panta, latimea si daca a fost dotat cu alte “accesorii” defensive. Dupa rezultatele putinelor cercetari din alte obiective, este foarte posibil ca si la Cetatea Neamtului sa fi fost amenajat un sant simplu, singurul “accesoriu” fiind stratul de lut asternut, probabil, intr-o etapa ulterioara fortului si pana la amenajarile din epoca lui Stefan cel Mare. Patul de pamant galben (lut) din sapatura, ce suprapune cu fidelitate liniile santului de aparare, pare sa fi fost asezat, aici, ulterior ridicarii fortului, cu scopul de a impiedica escaladarea lui de catre asediatori – mai ales daca era umezit in prealabil – si nu infirma existenta unor nivele arheologice dedesubt. Acest tip de sol a fost purtat, adus din alta parte, intrucat lipseste, in conditii naturale, pe culmea Plesului.

In afara cercetarilor dintre fortul musatin si curtina cu bastioane, acest strat gros, de lut steril, evident purtat, a fost scos la suprafata si in urma unor sapaturi – din nou – nesupravegheate arheologic, in toamna-primavara 2007-2008, in timpul lucrarilor de restaurare, chiar in santul de aparare, pe fatada de est a Cetatii Neamtului, in apropierea primului bastion stefanian. Din pacate, sapaturile, efectuate in absenta unor arheologi medievisti, au avut “meritul” de a distruge stratigrafia, fara a se putea culege maximum de informatii. Pe baza observatiilor pe care am avut ocazia sa le fac, dupa saparea acestor santuri, se poate afirma ca, in timpul functionarii cetatii, santul de aparare a fost, in permanenta, acoperit cu un strat de lut. Langa fortul musatin, de jur imprejur, este asternut un nivel consistent de daramatura. La baza primului contrafort, la aproximativ trei metri de fortul musatin, am identificat, in solul excavat, pamant cu urme de cultura arheologica continand resturi ceramice, din care am recuperat o pipa pastrata in proportie de 80%. Dupa o prima analiza, pipa – din pasta fina, de culoare cenusie, cu ornament geometric dispus in banda – si fragmentele ceramice gasite sunt databile in secolele XVII-XVIII provenind dintr-o perioada ce corespunde ultimei faze de functionare a Cetatii Neamtului. Totodata, judecand dupa aparitia sa doar intr-un singur sector al sapaturii si pe o suprafata mica, nu este exclus sa fie vorba despre pamant rulat, ajuns aici, printre daramaturile primului bastion.

Pages: 1 2 3

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi