Secvente istorice

Datele documentare nu lamuresc misiunea pe care trebuia s-o indeplineasca acest boier la marele port nistrean dar oarecare lumina este adusa de inscriptia pusa la finalizarea unor lucrari de aici, datata in 1454, care face mentiunea unei etape de refacere – posibil adaugarea unei curti – si dotarea cu tunuri, initiate “de panul Stanciul” , fara a-l trece alaturi macar pe parcalabul Petru. Dupa finalizarea lucrarilor, timp de aproape un an, 1 ianuarie 1454 – 8 februarie 1455 , Stanciul dispare din documente si se pare ca lipsea si de la Cetatea Alba revenind printre boierii de frunte in Sfatul lui Petru Aron, fara a fi numit parcalab. Este o perioada destul de tulbure, cand Alexandrel isi disputa domnia cu Petru Aron, Stanciul trecand de partea celui din urma. Asa se explica si absenta sa din Sfat in documentele emise in primii doi ani de cancelaria lui Stefan cel Mare fiind considerat sustinator al fostului domn si reapare pe locul sau abia la 12 iunie 1459. Iata doar cateva elemente, la care se poate adauga cariera acestuia in timpul domniei lui Stefan cel Mare, cand a ocupat functia de parcalab al Cetatii Albe din 1465 si pana la 1470 iar din 30 iunie 1467 pana la moarte, probabil, in vara anului 1479, Stanciul este mentionat ca primul boier in Sfat, chiar in fata lui Vlaicu, unchiul domnului. Desigur, pe langa autoritatea, relatiile si averea sa, trebuia sa mai aiba unele calitati pentru care sa fie indispensabil domnului iar inscriptia de la Cetatea Alba obliga sa se ia in calcul o posibila experienta in arta fortificatiilor. Este vorba despre un program oarecum unitar de reamenajare a cetatilor existente dar si a acelora noi, care face trimitere ca model de inspiratie spre cel mai complex sistem de fortificatii de pe teritoriul Tarii Moldovei, cel de la Cetatea Alba.

De la urcarea lui Stefan cel Mare in scaunul de la Suceava au intervenit, insa, unele schimbari. Tara Romaneasca, piesa importanta a rezistentei antiotomane romanesti, a fost scoasa din lupta in urma interventiei turcesti din 1462, cand Radu cel Frumos era instalat la Targoviste iar pe tronul Ungariei a urcat Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, prea putin interesat de continuarea politicii pentru care tatal sau si-a dat viata. Probabil ca acestea sunt cateva dintre motivele pentru care Stefan cel Mare a amanat pana in 1473 intrarea deschisa in frontul antiotoman cand l-a schimbat din scaunul Tarii Romanesti pe Radu cel Frumos, fidel turcilor, cu Laiota Basarab si a incetat plata haraciului. Inainte de toate insa, domnul a recuperat Chilia si Hotinul, s-a apropiat de Polonia, a restabilit legaturile cu Ungaria si a incercat sa readuca Tara Romaneasca in frontul antiotoman prin cateva interventii sub forma unor conflicte spontane. Lovitura decisiva din 1473, data lui Radu cel Frumos, a atras replica otomana sub Vaslui, la 10 ianuarie 1475, unde Stefan cel Mare a repurtat o victorie stralucita alimentand cu noi sperante Crestinatatea amortita. Desigur, semetia domnului moldovean nu putea ramane nepedepsita si in vara anului urmator, insusi Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, pornea impotriva Tarii Moldovei.

Dupa relatarea unui slujitor al lui Vlad Tepes, Ladislau, locuitorii aflati in calea ostilor otomane s-au retras in munti iar domnul, cu vreo 6000 de osteni, in targul Romanului. Grosul armatei, peste 60 000 de oameni, se afla pe cealalta parte a Siretului, probabil la Razboieni, in asteptarea confruntarii finale. De la Roman, Stefan cel Mare, cu cei 6000 de osteni, “a plecat si s-a retras intr-un castel numit Neamt asezat pe un munte”. Asadar, se pare ca Stefan cel Mare a ajuns in acele imprejurari la Cetatea Neamtului si este greu de precizat daca sub conducerea sa a fost respins asediul cetatii. Probabil ca viteazul domn s-a ferit sa-si infrunte adversarii din interiorul zidurilor fortificate , strategie care i-ar fi limitat campul de actiune. A preferat, de fiecare data, cadrul natural, profitand pe cat se putea de avantajele sale, asa cum s-a intamplat in luptele de la Podul Inalt sau Codrii Cosminului.

Unii specialisti inclina sa creada ca la Razboieni a fost amenajata o cetate de lemn si pamant , fara a se identifica pe teren oarecare elemente de sprijin. Nici macar datele cronicilor interne nu ofera indicii concludente. Analizand marturiile istorice privitoare la aceasta batalie, nu reiese ca otomanii au asediat o fortificatie, principalul impediment pentru lupta corp la corp au fost tunurile lui Stefan , domnul “pusese sa se taie [o oarecare parte de] padure si se intarise in acel loc cu cateva tunuri”. Este posibil ca tabara intarita, la care se face tot mai des referire , sa fie de fapt doar niste fortificatii de campanie, asezate intr-o pozitie care – in afara de avantajele militare – putea acoperi o eventuala retragere spre Transilvania, prin pasul Tulghes, cat si debusarea ajutoarelor unguresti. Nota istoricului bizantin contemporan cu evenimentul, Laonic Chalcocondil, potrivit careia, in vara lui 1456, sultanul “a intalnit oastea Moldovei intr-o trecatoare, ale carei imprejurimi fusesera intarite din toate partile. Aducandu-se tunuri si pusti, poarta ei a fost distrusa…” , conduce din nou spre concluzia ca la Razboieni este vorba despre o amenajare fortificata pasagera. Dupa Cronica moldo-germana, lupta a avut loc “pe o campie (…), langa paraul care se cheama Paraul Alb”. Insusi Stefan cel Mare nu vorbeste despre o cetate la Razboieni, in pisania bisericii ridicata aici “s-a ridicat puternicul Mahmet, imparatul turcesc, cu toate puterile sale rasaritene si inca si Basarab voievod poreclit Laiota a venit cu el, cu toata Tara sa Basarabeasca. Si au venit sa prade si sa ia Tara Moldovei si ai ajuns pana aici, la locul numit Paraul Alb… “.

Fortificatia de camp sau pasagera era folosita frecvent de ostile romanesti, atat in stationare, cat si in lupta. Ea era alcatuita dintr-un obstacol si un adapost – compuse din santuri, abatise din trunchiuri de copaci sau care legate -, adapostul fiind acoperit cu piei sau rogojini pentru a proteja de sageti.

Pe marginea datelor existente, se poate preciza ca Stefan cel Mare s-a abtinut sa intervina pentru apararea cetatilor sale asediate, preferand lupta in camp deschis. Asa s-a intamplat la asediul Chiliei si a Cetatii Albe in vara anului 1484, Grigore Ureche sustinand ca “Stefan voda la gol n-au indraznitu sa iasa, ci numai la stramtori nevoia de le facea zminteala” , de asemenea la asediile cetatilor Suceava (1476, 1497) si Neamt (1476). Mai mult chiar, dupa lupta de la Razboieni a fost nevoit sa se retraga in sudul Poloniei, la Sniatin apoi Camenita, unde a inceput sa adune oaste.

O frumoasa povestire, exploatata si de literatura romantica, a ramas de la Ion Neculce, care nota ca, dupa infrangerea de la Razboieni, Stefan cel Mare ar fi intentionat sa se retraga la Cetatea Neamtului, unde se afla mama sa. Aceasta “nu l-au lasat sa intre si i-au dzis ca pasirea in cuibul sau nu piare. Ce sa se duca in sus, sa stringa oaste, ca izbinda va fi a lui. Si ase, pe cuvintul mine-sa, s-au dus si au strins oaste”. Anacronismul este evident aici: mama lui Stefan cel Mare era raposata inca din 1465 iar doamna sa se afla atunci la Cetatea Hotinului. Prin urmare, nisa de la care doamna Maria Oltea ar fi vorbit cu Stefan cel Mare, spre care se indreapta adesea privirile vizitatorilor Cetatii Neamtului, isi datoreaza notorietatea doar legendei. Probabil, Ion Neculce a inregistrat o traditie orala , asa cum se constata si in cazul altor legende ce intrunesc ciclul O sama de cuvinte.

Pentru expeditia lui Mahomed II in Moldova, lupta de la Razboieni si asediul Cetatii Neamtului din vara anului 1476, o sursa importanta este marturia unui martor ocular, Giovanni Maria Angiolello (1450 – c. 1525), un italian care a cazut prizonier la turci si a fost silit sa lupte sub flamura Semilunei. Acesta afirma ca, dupa ce “l-am pus pe fuga pe contele Stefan”, au trecut la urmarire prin padure “si, daca padurea nu ar fi fost deasa si intunecoasa din cauza inaltimii copacilor, putini ar fi scapat”. Ajunsi in spatele padurii, oastea turceasca s-a odihnit trei zile iar o parte s-a indreptat spre Suceava, pe care au gasit-o pustie iar cetatea, bine inzestrata, a rezistat asediului. Pentru ca “merindele se sfarsisera, n-am mai stat sa pierdem vremea”, au ridicat asediul si s-au intors “la o cetate asezata in munti, unde se aflau prinsii turci, luati in prinsoare in iarna anului trecut, cand a fost infrant Soliman pasa”. Pentru a cuceri cetatea, turcii au asezat sapte bombarde care au batut opt zile, doua din ele au plesnit “iar acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi”. Din fericire, detinem informatii contemporane si despre cele intamplate in tabara moldovenilor, datorita cronicilor, inscriptiei de la Manastirea Razboieni si soliei lui Ioan Tamblac la Venetia din 1477 legata de confruntarea de la Valea Alba. Date interesante – desi mai tarzii – referitoare la asediul Cetatii Neamtului sunt oferite de cronicarul Ion Neculce, in contextul aceleiasi campanii militare otomane impotriva Tarii Moldovei din vara anului 1476, subliniind – printre altele – si aportul decisiv al unui prizonier neamt pentru apararea fortificatiei moldovenesti. In afara pasajului in care este implicata mama voievodului, atrag atentia cateva aspecte mai putin dezbatute in literatura de specialitate. Marturia potrivit careia aparatorii Cetatii Neamtului au ripostat cu tunurile poate fi verificata cu insemnarea lui Angiolello – “acei care se gaseau in cetate n-au vrut sa stea de vorba, toti se aparau cu tunurile si nu le pasa de noi” -, ceea ce o face credibila, in ciuda faptului ca este ceva mai tarzie. De asemenea, o scurta precizare se regaseste in Cronica moldo-germana, in dreptul anului 1476, dupa care “Imparatul a asediat un castel cu numele Neamtul. Atunci au tras din castel in tunul cel mare si au impuscat si pe comandantul artileriei”. Observatia ce se impune aici este afirmatia lui Ion Neculce, potrivit careia turcii si-au montat tunurile (“puscile”) si tabara (“corturile”) “deasupra unui munte pre despre Moldova”.

Pana in prezent, s-a admis faptul ca tunurile turcesti – printre care se aflau si sapte bombarde gigantice, folosite la asediu – au fost amplasate pe platforma din dreptul fatadei de nord a cetatii. Identificarea este pusa sub semnul indoielii de cele doua repere: “munte pre despre Moldova” si “varf de munte”, or platforma de origine antropica nu intruneste cele doua elementele de localizare oferite de cronicar. Pe deasupra, versiunea traditionala necesita o revizuire daca se tine cont de distanta destul de mica, aproximativ 25 m, a platformei fata de cetate, fapt care o face extrem de vulnerabila in fata tirurilor de sageti, sanete sau tunuri ale asediatilor. Totodata, ar fi greu de lamurit rostul amenajarii platformei si, categoric, nu pentru a inlesni eforturile inamicilor de a cuceri cetatea, dimpotriva, acest element expunea direct in fata tirurilor din cetate.

Faptul ca in cele cateva sectiuni arheologice efectuate pe platforma au aparut morminte, nu inseamna ca aceasta a fost – de la inceput – conceputa ca necropola, ceea ce si-ar gasi explicatia in situatia cetatilor cu locuire permanenta, nefiind cazul Cetatii Neamt. Este vorba aici – in mod cert – de un mobilier militar cu caracter defensiv. Utilizarea platformei zisa “de artilerie” pentru inhumarea unor luptatori decedati poate fi de data ceva mai tarzie si – in lipsa unei incadrari cronologice mai exacte, a unor cercetari exhaustive efectuate aici de arheologi medievisti si interdisciplinare – se poate banui ca nu este vorba despre localnici. Jos, in targ, existau suficiente biserici ortodoxe si catolice, precum si spatii pentru inmormantarea celor decedati. Inevitabil, gandul duce spre razboinici, care nu aveau aceasta posibilitate, mai exact le era ingradita, daca nu cumva chiar riscanta. Desigur, trebuie vazute acele corpuri de oaste straina – adversara a domniei – cuibarita la Cetatea Neamtului, acele “catane” despre care fac vorbire cronicile, invinovatindu-le de expeditiile de jaf (“podgheazuri”) din imprejurimi. Prin urmare, datarea acestor morminte poate cobora pana pe la mijlocul veacului XVII, cand sunt inregistrate aceste evenimente care au determinat puterea centrala sa dispuna “risipirea” cetatii in timpul domniilor lui Dumitrasco Cantacuzino (1675) si Mihai Racovita (1718).

In cazul in care Ion Neculce detinea date exacte, Mahomed II si-a amplasat bombardele, tunurile si tabara pe masivul Tiful, dinspre raul Moldova – unde se afla si drumul de acces spre Cetatea Neamtului – si a fost atacata fatada de rasarit a fortificatiei, in punctele aparate de cele doua bastioane. Asa se explica si redirectionarea tunurilor: “au indreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo in munte, de ave nevoie cetatea”. Se pare ca amplasamentul ales de turci i-a surprins pe asediati, care se asteptau ca atacurile adversarilor sa se concentreze spre fatada de nord, care era cel mai bine asigurata. Odata cu primul asediu ce a urmat constructiei etapei stefaniene de la Cetatea Neamtului, au iesit in evidenta si punctele vulnerabile ale proiectului, astfel incat a fost nevoie de reorientarea tunurilor, de noi calcule pentru stabilirea celor mai eficiente puncte de amplasament si tinte, astfel incat au trebuit sa apeleze la serviciile unui prizonier, desigur un cunoscator in domeniu.

Deznodamantul asediului, cat si al intregii invazii otomane asupra Tarii Moldovei, nu a fost pe masura asteptarilor lui Mahomed II. Stefan nu fusese ingenunchiat, cetatile nu-i fusesera cucerite iar mandra ostire otomana, de vreo 90 000 de oameni si 9 000 de osteni munteni, macinata de ciuma, “ca bolnavii mureau de la o ora la alta” si de foame, parasea dezorganizat Tara Moldovei, astfel incat, in apropiere de Dunare, retragerea li s-a transformat in fuga.

Nu se stie ce daune au fost provocate fortificatiei in urma asediului din 1476 si, foarte probabil, au fost remediate in scurt timp de Stefan cel Mare, cert este ca, dupa aproape jumatate de secol, la 1529, Petru Rares scria bistritenilor sa-i trimita mesteri zidari pentru refacerea Cetatii Neamtului , probabil pentru a o pregati sa faca fata unor noi vremuri de razboi. Radu Popa sustine ca interventiile din timpul lui Petru Rares puteau consta in amenajari interioare, intrucat in exterior nu pot fi identificate decat doua etape de constructie.

Unul dintre obiectivele campaniei militare otomane in Moldova a fost – in afara de supunerea tarii – eliberarea prizonierilor capturati de Stefan cel Mare in urma bataliei de la Podul Inalt, cu un an mai devreme, si inchisi in temnita Cetatii Neamtului. Iata aici o alta functie a fortificatiei de pe culmea Plesului, aceea de inchisoare. Cateva amanunte confirma faptul ca aceasta destinatie a fost pastrata si mai tarziu, gratie unei corespondente diplomatice a lui Soliman din 1552, prin care ii cerea lui Stefan Rares sa intervina in Transilvania. Domnul Tarii Moldovei a preferat sa nu dea curs vointei sultanului, dimpotriva a dispus confiscarea marfurilor si incarcerarea a circa 80 de negustori turci in Cetatea Neamtului, unde au fost ucisi iar cadavrele le-au fost aruncate “in caminum cementarium”. Tot aici, la 25 noiembrie 1563, din porunca lui Alexandru Lapusneanu, au fost intemnitati si ulterior ucisi tehnicienii (metalurgisti, arhitecti etc.) lui Despot.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi