Secvente istorice

Fiindca a venit vorba despre Alexandru Lapusneanu, pe seama sa este pusa prima initiativa a puterii centrale – determinata de turci – de distrugere a cetatilor Tarii Moldovei. O incursiune detaliata in istoriografia problemei a fost intreprinsa de Gheorghe Punga, intr-un studiu monografic privitor la domnia lui Alexandru Lapusneanu , cercetare care a reusit sa reabiliteze in fata istoriei aceasta mare personalitate, innegrita cu oarecare exces de zel de literatura romantica. Un voievod ce a avut – printre altele – meritul de a fi redresat situatia economica a Tarii Moldovei, grav afectata in urma evenimentelor din 1538. Elementele referitoare la risipirea cetatilor de catre Alexandru Lapusneanu sunt reconstituite de regretatul profesor universitar iesean. Primele informatii privind distrugerea cetatilor, printre care si Cetatea Neamtului, se regasesc in cronica lui Grigore Ureche. Intr-un pasaj intitulat “Cind au rasipit Alexandru-voda cetatile din tara Moldovei”, Grigore Ureche sustine urmatoarele: “Alixandru-voda vrindu sa intre in voia turcilor, precum sa fagaduisa inaintea imparatului ca va rasipi toate citatile din tara Moldovei, numai sa-i dea domniia, vazindu imparatul atita amestecaturi ce sa facea in tara, gindi ca sa slabasca tara din temelie, sa nu sa afle aparaturi si lasa cuvintu ca cine va rasipi cetatile din tara Moldovei, aceluia va da domniia. Deci Alexandru-voda facindu pre cuvintu imparatului, umplindu toate cetatile de lemne, le-au aprinsu de au arsu si s-au rasipit, numai Hotinul l-au lasat, ca sa fie aparatura dispre lesi”. Aprecierea cronicarului este redata in paragraful urmator, intitulat “Invatatura si certare”, cu urmatoarele: “De acesta lucru cunoastem ca nici un bine nu au facut tarii, ca vasul cel fara de fund, macara cita apa ai turna intr-insul, nu-l mai poti umplea, asa si turcul, de ce dai mai mult, de aceea iti face mai multa nevoie…”.

Cu toate acestea, coroborand datele de teren cu cele istorice, s-a ajuns la parerea ca a fost vorba mai mult de un simulacru, singurele cetati de mana a doua ce puteau fi dezafectate cu aceasta ocazie erau Romanul, Craciuna si, posibil, Orheiul, cetate parasita inainte de 10 mai 1574. Cercetarile arheologice duc spre aceeasi concluzie, observandu-se continuarea utilizarii cetatilor, dupa “incendierea lui Lapusneanu”, pana in ultimul sfert al secolului XVII, cand au fost distruse din porunca lui Dumitrasco Cantacuzino si chiar putin mai tarziu, la inceputul veacului XVIII, in vremea lui Mihai Racovita. Urmele de arsura ce pot fi observate pe zidurile Cetatii Neamtului se localizeaza pe curtina de nord si – in cazul in care nu sunt cauzate de incendieri dintr-o perioada ulterioara – “distrugerea lui Lapusneanu” s-ar fi limitat la un rug in fata portii musatine. Este curios, totusi, ca sectiunea arheologica efectuata de N. Constantinescu in 1963 si care intersecta zidul sudic si pe acela de nord ale fortului musatin, nu prezinta in profil urme consistente de incendiere care sa confirme spusele lui Ureche , in cazul Cetatii Neamtului. Profilul sectiunii arheologice in discutie indica undeva, spre centrul cetatii, o lentila de “chirpic ars la rosu”, chiar pe umplutura datata in a doua jumatate a secolului XV. Locul pentru simulacru era bine ales, intrucat la aceasta curtina, pe interior, nu erau adosate incaperi si alte mobile de aparare, cu exceptia amenajarilor din lemn pentru drumul de straja, ce puteau fi refacute cu usurinta. “Urmele de arsura” de pe zidurile cetatii nu lamuresc destul de clar problema de fata, intrucat in mod curios rocile din sist verde nu prezinta astfel de amprente, asa cum nu se afla nici pe mare parte din pietrele de rau de pe suprafetele “afectate de incendiu”. Raspunsul ar trebui sa vina desigur de la persoane competente. La nivel ipotetic, implicand toate riscurile unui ageamiu in domeniu, pornind de la faptul ca si pe suprafetele exterioare ale zidurilor mai apar unele pietre izolate cu urme ruginii, dezbaterea ar trebui sa ia in consideratie compozitia chimica a unor roci si comportarea lor in timp.

Remarcabil cunoscator al documentelor si cronicilor medievale, Gh. Punga constata ca nu a “existat o dispozitie a Portii privitoare la distrugerea cetatilor moldovenesti in vremea lui Lapusneanu”. Totodata, acelasi cercetator observa ca Alexandru Lapusneanu nu a fost tratat de sultan “ca un simplu bei care trebuia sa execute orice porunca”, ci s-a bucurat de o reala protectie a Portii.

La scurt timp dupa aceasta incendiere, cetatile de la Neamt si Suceava au fost supuse probabil unor lucrari de reabilitare, astfel incat, la 1600, Mihai Viteazul, dupa ce l-a respins pe Ieremia Movila, le-a gasit in stare de functionare, cu garnizoane. Aparatorii din cetati s-au inchinat insa fara lupta, nu atat din cauza capacitatii reduse de aparare a fortificatiilor, cat a impactului psihologic pe care l-a produs campania fulger a domnului muntean in Moldova, precum si reusitele sale militare de rasunet in epoca. La 24 septembrie, garnizoana randuita de Mihai Viteazul la Cetatea Neamtului s-a opus armatei polone, condusa de cancelarul Jan Zamoyski, care intrase in Moldova pentru a-l reaseza in tron pe Ieremia Movila.

Radu Popa scrie despre existenta unei inscriptii zgiriate, “un grafit”, intr-o incapere a fortificatiei rectangulare, datata in 7140 (1631-1632), element ce ar aduce noi dovezi privind utilizarea cetatii in acea vreme. Din pacate, istoricul nu ofera indicii suplimentare privind localizarea exacta si continutul inscriptiei. Cu ocazia restaurarilor de la Cetatea Neamtului, din anul 2007, cand s-au montat schele si cofraje, pe care s-au reconstituit elementele boltite, pe peretele de nord al salii “de sfat si judecata”, se mai pastra un fragment de tencuiala veche. Aici se puteau citi cateva slove chirilice, fara a se mai putea reconstitui – din pacate – mesajul acestui sgraffito.

Interventiile ulterioare care s-au efectuat asupra cetatilor moldovenesti, cu exceptia celor aflate sub stapanire otomana, nu le-au modificat aspectul pastrat din epoca stefaniana. Inovatiile europene ale secolului XVI, care impuneau bastioanele “pana” sau “clesti”, de tip italian, ce deschideau posibilitatea controlarii unghiurilor moarte ale turnurilor anterioare, nu au mai fost aplicate de arhitectii moldoveni. Motivele privind stagnarea artei fortificate in Tara Moldovei trebuie cautate in accentuarea dominatiei otomane in Tarile Romane , precum si intr-o profunda criza economica provocata de aceasta. In a doua jumatate a secolului XVI, erau desfiintate ocoalele cetatilor, compuse initial din mai multe sate care se ocupau de apararea, aprovizionarea si intretinerea lor, ceea ce nu constituie neaparat un indiciu pentru interesul scazut al puterii centrale fata de vechile fortificatii din piatra , ci – mai degraba – o regandire a sistemului. Una dintre variantele acestei reorganizari a fost transformarea Cetatii Neamtului in manastire, in vremea lui Vasile Lupu, pentru a insela vigilenta Portii, lucrari finalizate in anul 1646. Desigur, in noile conditii, cand luptele erau purtate de profesionisti-mercenari, ocoalele cetatilor isi pierdeau din insemnatate. Pe de alta parte, intr-o vreme in care dominium eminens fusese mult redus, aceste sate si suprafete au devenit rezerva prin care “mila domnului” rasplatea si asigura credinta supusilor. Faptul ca cetatile raman inca aproape 200 de ani in mijlocul evenimentelor – la care se adauga si remarca lui Dimitrie Cantemir, de la 1713, ca “la Hotin, Cernauti, Suceava, Neamt si Soroca sint cite doi pircalabi (…) fiindca aceste cetati sint cele mai de frunte” (subl. V.J.) – nu poate acredita versiunea decaderii acestora, ci mai degraba o reorganizare adaptata la noile imprejurari politice, militare si economice. Prin a treia decada a secolului XVII, ca urmare a necesarului sporit de arginti, s-au impus dari si asupra curtenilor, numite “napasti de dajdi curtenesti”, fiind mentionati intr-un izvod al lui Gheorghe Stefan curtenii de la Neamt care achitasera 70 ughi. Un alt document de la 1654 mentiona ca “puscasii ot Neamt” reprezentand, probabil, garnizoana cetatii, au platit pe luna iunie suma de 20 ughi.

Cea de-a doua jumatate a veacului XVII corespunde inceputului unei perioade in care suzeranitatea Portii otomane asupra Tarii Moldovei devenea tot mai accentuata, in contextul crizei profunde in care intra Polonia, macinata de rascoala lui Bogdan Hmielnicki si de complicatiile aparute dupa 1673, ca urmare a decesului regelui Mihail Wisniowiecki. In fata acestor provocari, nu tocmai prielnice, puterea centrala se vedea aruncata intre presiunile puterii suzerane, alianta – obtinuta prin forta – cu hatmanul cazacilor si legatura traditionala cu Coroana poloneza. Legaturile cu Polonia aveau radacini mult prea adanci, ce au determinat, in fapt, realizarea unei duble suzeranitati, polono-otomane, asupra Tarii Moldovei. Pentru pastrarea acestui statut politic – mult mai convenabil decat varianta plasarii sub controlul exclusiv al Portii – Vasile Lupu a inteles sa se pozitioneze de partea Coroanei in conflictul cu cazacii , mai ales ca acestia din urma i-au atras de partea lor pe tatari, colaboratorii deja traditionali ai Istanbulului.

Campania de jaf cazaco-tatara din 1650 este considerata de Miron Costin a fi momentul de cotitura, dupa care “tara au purcesu tot spre rau, den anu in anu…”. Cu doi ani mai devreme, inaintea Pastilor, cerul Moldovei era strabatut de o cometa, dupa care a urmat o eclipsa de soare cu “foarte groazdnica intunecare in postul mic” si o invazie a lacustelor, toate interpretate de batrani si astronomi ca prevestitoare de mari nenorociri asupra Poloniei, Tarii Moldovei si domniei lui Vasile Lupu. Din a doua jumatate a secolului XVII, Tara Moldovei a devenit “un indoit camp de batalie, la propriu si la figurat: intre armatele polone si turcesti cari se vor razboi pe teritoriul ei, intre influentele politice ale acestor stapaniri, care se manifesta in viata ei launtrica si in organizarea statului”.

De aceea se simte nevoia unei schite retrospective care sa aduca un plus de lumina asupra evenimentelor ulterioare care au marcat direct soarta Cetatii Neamtului, corespunzatoare ultimei sale perioade de functionare.

Casatoria dintre domnita Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu Janusz Radziwill, in 1645 , a fost in masura sa-l irite destul de mult pe Bogdan Hmielnicki, hatmanul cazacilor zaporojeni, cel care vedea o alianta moldo-polona destul de incomoda in contextul razmeritelor pe care le-a provocat in partile Ucrainei. Printr-o decizie luata in pripa, domnul Moldovei si-a atras si dusmania tatarilor, pe care-i atacase in timp ce se intorceau din Polonia, plini de prazi si coborand pe firul Prutului. Astfel, pentru a fi incredintat ca domnul moldovean ii este prieten, hatmanul cazacilor a trimis o solie in Moldova, cu propunerea incheierii unei casatorii intre fiul sau, Timus, si cea de-a doua fiica a lui Vasile Lupu, domnita Ruxanda. Refuzul domnului a dus la o ampla campanie militara a cazacilor, aliati cu tatarii, in Tara Moldovei, unde “au ars totul pe unde au trecut si au ars Iasul pina la pamint, raminind in picioare numai palatul si cele doua paraclisuri al domnului si al doamnei si citeva biserici, si acestea nu pentru respectul ce le purtau, ci din cauza ca <erau de piatra> – si deci nu puteau fi mistuite de foc. Au carat cu ei mii de robi, multe mii de vite si toata bogatia pe care au gasit-o. Domnul s-a adapostit intr-o cetate puternica…”.

Miron Costin compara pagubele provocate de aceasta expeditie cu acelea din 1574 din vremea lui Ioan Voda cel Viteaz, considerandu-le cu putin mai mici. Insusi domnul “vazindu-se la grije ca aceea si spaima, ca luasa tatarii pan’supt tirgu hergheliile, si a slujitorilor cai le-au apucatu, au pornitu pre doamna depreuna cu casele boierilor pen frinturile codrilor, pe la Capotesti, spre Cetatea Neamtului”. In septembrie 1650, domnul Tarii Moldovei, aflat la Manastirea Neamt, incheia un tratat cu Bogdan Hmielnicki, prin care promitea – pe langa pretioase daruri – mana fiicei sale pentru fiul hatmanului, ca va rupe legaturile cu Polonia si “sa nu aiba nici un gind rau asupra ostii zaporojene”. Orientarea politica a lui Vasile Lupu a ramas totusi neschimbata, mai mult chiar, domnitorul informa Coroana de cele ce se petreceau in tabara tataro-cazaca, si-a asigurat indigenatul polonez si a pus la cale un plan de atac impotriva cazacilor, pornit simultan din Moldova, Polonia si Lituania. Contributia lui Vasile Lupu la victoria stralucita a polonezilor asupra cazacilor in batalia de la Beresteczko, din 1651, a scos la suprafata si pozitia reala a Tarii Moldovei. In noua conjunctura, Vasile Lupu trebuia sa previna o noua incursiune de razbunare a cazacilor, astfel incat vazand incapacitatea polonezilor de a-l ajuta – infranti un an mai tarziu de cazaci -, a incercat sa-si stranga legaturile cu principele Transilvaniei, Gheorghe II Rakoczy si Islam Ghiray, hanul Crimeii, ale carui relatii cu cazacii devenisera incordate ca urmare a neimplicarii sale in lupta de la Beresteczko.

In cele din urma, Vasile Lupu se vedea nevoit sa faca pace cu cazacii. A doua solie a lui Bogdan Hmielnicki, cu cererea de a pecetlui alianta moldo-cazaca prin casatoria lui Timus cu domnita Ruxanda, anunta – in cazul unui refuz – hotararea hatmanului de a declansa un macel general asupra Tarii Moldovei. Apelul domnului, facut in cea mai mare graba catre polonezi si implicarea acestora s-au dovedit zadarnice constituind doar prilejul neasteptat ca “nuntasii” zaporojeni ce se apropiau de Nistru sa faca uitata infrangerea de la Beresteczko. Resemnata, frumoasa domnita a acceptat sa-si jertfeasca soarta crutand biata tara iar domnul trimitea de zor solii la Timus, asigurandu-l ca-i da fata si ca il asteapta cat mai degraba la nunta de la Iasi. Pregatirile pentru nunta au inceput destul de repede, astfel incat la 15 august 1652 Vasile Lupu cerea principelui Transilvaniei sa-l “cinsteasca cu prezenta sa” la sfarsitul lunii.

In primavara anului 1653, Vasile Lupu a fost inlaturat de la domnie, cazut prada intrigilor boieresti si izolat pe plan extern din cauza aliantei cu cazacii. Locul sau la tronul Tarii Moldovei a fost ocupat de fostul mare logofat Gheorghe Stefan, principalul actor al planului de uzurpare. Marele logofat, impreuna cu o seama de mari boieri, s-au inteles in taina sa-l alunge din domnie pe Vasile Lupu incercand sa atraga – in acest scop – o interventie a muntenilor si transilvanenilor in Tara Moldovei. Pentru a preveni orice suspiciune a domnului – la urechile caruia ajunsesera unele stiri despre urzelile tesute impotriva sa dar nu le-a dat prea mare crezare -, in sarbatorile Pastilor, Gheorghe Stefan si-a trimis sotia “la tara, in pilda ca o trimite pentru trebile casei”.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi