Secvente istorice

Marele vistiernic Iordache Cantacuzino l-a surprins in divan pe Gheorghe Stefan ingandurat, cu toiagul in gura si l-a intrebat ce zice din fluier. La care marele logofat – dupa cum retine Ion Neculce – i-ar fi raspuns ca: “Dzic in fluier, sa mi sa coboare caprile de la munte, si nu mai vin”. Dupa ce s-a asigurat ca, in sfarsit, Janos Kemeny cobora de la munte in fruntea ostilor transilvanene si intra in Moldova, acesta s-a prezentat in fata domnului, “cu hartie scornita”, din care ar fi rezultat ca jupaneasa sa este pe moarte si a cerut ingaduinta sa plece in satul sau Bogdana, “supt munti”. A doua zi dupa plecarea precipitata a marelui logofat, Vasile Lupu a aflat despre intrarea in tara a ostilor trimise de Gheorghe II Rakoczy si Matei Basarab. La scurt timp, boierii Ciogolea – implicati si ei in complot -, speriati de plecarea lui Gheorghe Stefan si de razbunarea domnului, au intocmit un ravas prin care dadeau in vileag intentiile marelui logofat.

Primejdia se arata deja destul de serioasa, intrucat ostile transilvanene impreuna cu Gheorghe Stefan au ocupat Romanul, ceea ce l-a silit pe Vasile Lupu sa ceara ajutorul cazacilor, totodata a trimis un slujitor de incredere la Cetatea Neamtului, unde “era toata inima avutiei lui Vasilie-voda”. O oarecare relevanta capata acum si grija speciala pe care o aratase Vasile Lupu fata de Cetatea Neamtului in 1641-1646 iar “reprofilarea” ei nu putea exclude caracterul militar. Misiunea de salvare a tezaurului a fost indeplinita cu succes, chiar daca Georghe Stefan se afla cel mai aproape de Cetatea Neamtului. Dupa informatiile pastrate, este dificil, daca nu chiar imposibil a estima valoarea avutiei pe care Vasile Lupu a reusit sa o recupereze de la Neamt. Unele indicii pot fi oferite de reactia pe care Miron Costin sustine ca ar fi avut-o domnul refugiat la Hotin, atunci cand “au sositu toate deplin”. Bucuros de reusita, Vasile Lupu ar fi spus: “De acmu inainte, pana in camese mi-oi da si n-or ride nepriietinii”. Si nu au fost vorbe desarte, dovedite prin incursiunile in Tara Moldovei, cu trupe de mercenari si cazaci, pentru redobandirea domniei pana la mijlocul verii lui 1653, influentarea hanului tatarilor si a unor demnitari turci in favoarea sa, toate sustinute cu mari cheltuieli. Scopul principal urmarit de marele logofat nu se limita la insusirea acestui tezaur, ci mai mult, a reusit sa puna stapanire pe Iasi, dupa care pasea in Biserica domneasca “Sf. Nicolae”, unde Ghedeon, pe atunci episcop de Husi, “i-au cetit molitva de domnie”.

Desi avea sprijinul Transilvaniei, Tarii Romanesti si Poloniei, Gheorghe Stefan trebuia sa faca fata interventiilor cazaco-tatare pentru restabilirea fostului domn. Confruntarile militare moldo-cazace – cu rezultate schimbatoare – s-au intins pana la finele anului. In toamna, cadea sub zidurile Cetatii Sucevei chiar fiul hatmanului si ginerele lui Vasile Lupu, Timus Hmielnicki. In plan diplomatic, Gheorghe Stefan incerca sa cumpere bunavointa tatarilor, interesati de contracararea uniunii cazacilor cu Rusia si ingrijorati de o posibila pace polono-rusa in care sa se regaseasca pe din afara. Cu toate ca negocierile cu tatarii pareau multumitoare, hanul Islam Ghiray cauta si o alta varianta pentru desprinderea cazacilor de Rusia, vazuta ca un real pericol in ascensiune, cea care ocupase in secolul XVI hanatele de Cazan si Astrahan. Proiectul de rezerva lua in calcul sprijinirea lui Vasile Lupu pentru ocuparea tronului Tarii Moldovei, cel care putea infaptui o reconciliere cazaco-polona, datorita legaturilor sale cu ambele parti. Sperantele lui Vasile Lupu de a reveni in scaunul Tarii Moldovei erau insa naruite din cauza neimplicarii Portii otomane si a decesului hanului Crimeei in 1654, chiar daca si adversarii sai il pierdusera, in acelasi timp, pe Matei Basarab.

O alta cale pentru a-i imbuna pe cazaci a fost incercarea de apropiere fata de tarul Rusiei. Din interesanta corespondenta diplomatica se retine aici marturia lui Gheorghe Stefan, de la 30 martie 1654, ca de la invazia cazaco-tatara din 1650 “nu s-a linistit inca tara noastra” iar domnul era preocupat in special de refacere si ca “sintem bucurosi sa ne putem cauta de necazurile si de saracia noastra, iar nu sa mai dam cuiva ajutor, pentru ca sintem impresurati de taria si de puterea turceasca si tatareasca, care in scurt timp, doar in 2 sau in 3 zile vor pustii toata tara noastra”. Nu toate erau insa dupa voia domnului Tarii Moldovei! Oricum, prin demersul pe langa Alexei Mihailovici, caruia ii fagaduia credinta, Gheorghe Stefan si-a asigurat linistea dinspre cazaci si nu uita sa multumeasca tarului Rusiei printr-o scrisoare din 6 august 1654.

Un an mai tarziu, izbucnea razboiul suedezo-polonez, cu mari sperante pentru principele Transilvaniei, Gheorghe II Rakoczy, de a-si insusi coroana regatului Poloniei, asa cum odinioara o tinea pe frunte un alt principe transilvanean, Stefan Bathory. Infaptuirea acestui proiect, pe cat de indraznet, pe atat de nerealist – in imprejurarile politice din acea vreme -, era conditionata de participarea celorlalti doi aliati pe care ii ridicase in scaunele Tarii Romanesti si al Tarii Moldovei, respectiv Constantin Serban si Gheorghe Stefan. Contrar vointei Portii otomane si a insistentelor celor doi domni romani de a amana atacul asupra Poloniei, dezastrul nu a putut fi evitat. Fiind infranti, situatia celor trei devenea destul de complicata. Mania sultanului s-a indreptat inainte de toate asupra lui Gheorghe II Rakoczy, pe care nu voia sa-l mai vada in scaunul Transilvaniei si, printr-o scrisoare din 27 octombrie 1657, cerea Dietei destituirea principelui. Pusi in fata unei iminente campanii de pedeapsa a turcilor, dupa o invazie a tatarilor si polonezilor, Dieta a hotarat ca Francisk Rhedey sa preia conducerea principatului Transilvaniei. Noul principe a rezistat doar pana la 24 ianuarie 1658, cand, in fruntea unei puternice ostiri, Gheorghe II Rakoczi a fortat Dieta sa-l repuna in drepturi.

Consecinte dure au fost suportate de domnii Tarii Romanesti si Tarii Moldovei, ambii preferand sa-si caute adapost la curtea lui Gheorghe II Rakoczy decat sa se prezinte la Istanbul pentru a da explicatii sultanului. Prin urmare, scaunul Moldovei a fost ocupat de Gheorghe Ghica – albanez fiind, ca si Vasile Lupu, a ocupat de tanar mai multe functii la curtea domneasca, pana a ajuns mare vornic al Tarii de Jos, apoi capuchehaie la Poarta – iar in Tara Romaneasca de grecul Givan bey, care si-a luat numele de Mihnea al III-lea Mihai. Trupele acestora au fost nevoite sa se alature, in vara lui 1658, armatei otomane inlocuindu-l pe Gheorghe II Rakoczy cu Acacius Barcszay, insa noul voievod al Transilvaniei desemnat de marele vizir al Portii, Mehmed Koprulu, a reusit sa evite predarea celor trei fugari.

La 29 septembrie 1659, Gheorghe II Rakoczy, “ca acela ce se inneaca, de sabie goala sa apuca”, revenea in scaunul Transilvaniei profitand de faptul ca armatele turcesti erau antrenate in conflictele din Asia. Acesta a primit ajutor si din partea lui Mihnea III, proaspat rasculat impotriva Portii. Se redeschidea acum perspectiva refacerii aliantei celor trei tari romane iar Gheorghe Stefan primea noi promisiuni pentru reinstalarea in Moldova. Infrangerea in fata lui Gheorghe Ghica, cu un an mai devreme, l-a facut pe Rakoczy sa-i acorde sprijin lui Constantin Serban, pentru dobandirea scaunului Tarii Moldovei iar Gheorghe Stefan nu avea sa-si mai revada vreodata tara. Astfel, in mai putin de o luna Constantin Serban avea la dispozitie 5000 de oameni si intra in Tara Moldovei prin pasul Oituzului, in timp ce Mihnea III a trecut Dunarea la turci, “pre unii i-au omorit, pre altii multi au si botedzat”.

Gheorghe Ghica s-a retras cu pedestrimea si cu tunurile in tabara la Tutora iar pe fiul sau, Grigore, l-a trimis la turci pentru a cere ajutor. Calarimea a ocupat Iasii si Manastirea Aron Voda (Aroneanul), unde “au implut tirgul, pen pivnite slobode cu vinuri, pen case, pen poduri, morti beti pre ulite, pren toate pivnitele. Ii batea capitanii, sa-si marga la steaguri, ce care batu asculta la graba ca aceia?”. Astfel, ocuparea Iasilor de catre ostile lui Constantin Serban nu a intampinat dificultati si “multi au platit scumpu acela vin ce-l bause, indata cu capetele sale”. Confruntarea finala a celor doua tabere s-a dat pe raul Jijia, dand castig de cauza ostilor transilvanene iar Gheorghe Ghica, cu un numar tot mai mic de slujitori credinciosi, s-a retras la Causeni, in asteptarea ajutoarelor. De la Causeni, primind sprijinul tatarilor din Bugeac, Gheorghe Ghica s-a indreptat spre Iasi pentru a redobandi domnia, insa nu pentru sine, ci pentru fiul lui Vasile Lupu, Stefanita, asa cum avea sa afle putin mai tarziu. Luptele cu oastea lui Constantin Serban s-au dat sub Iasi, in urma carora Stefanita Lupu urca in scaunul tatalui sau iar Gheorghe Ghica a imbracat caftanul de domnie al Tarii Romanesti.

Dupa o incercare nereusita de a-l alunga pe Gheorghe Ghica si din Tara Romaneasca, in primavara anului 1660, cu restul de mercenari pe care-i mai avea, Constantin Serban a trecut in Transilvania si a urcat spre Bistrita, de unde a trecut in Tara Moldovei. Pentru a-si asigura izbanda, acesta a trimis soli la cazaci si la tarul Rusiei , solicitandu-le sprijinul. Un prilej mai bun nici ca se putea! Cazacii aveau propriile motive sa se rafuiasca cu tanarul domn ce se aventurase sa cucereasca cetatea Rascov pentru a o readuce acasa pe sora sa Ruxanda , care insista sa ramana aici, in domeniul ei, in ciuda tuturor scrisorilor trimise de tatal si fratele sau.

In fata ostilor lui Constantin Serban si ale cazacilor, Stefanita a reusit sa stranga doar vreo 2000 de oameni, pentru ca, in iarna lui 1661, in Tara Moldovei bantuia foametea, “cit minca oamenii papura uscata in loc de piine, macinind-o uscata. Si de pe aceia foamete porecliia si pre Stefanita-voda, de-i dzicea Papura-voda”. Aceasta ostire “cu proasta tocmala” a trimis-o spre Raut, inaintea invadatorilor dar a fost risipita usor de trupele de cazaci ale lui Chiasco, care numarau doar vreo 300 de oameni. Dupa ce a aflat ca raportul de forte este de departe in favoarea lui Constantin Serban, sprijinit de 5000 de cazaci si 1000 de mercenari ai sai, in timp ce in jurul lui Stefanita Lupu mai ramasesera vreo 1000 de oameni, domnul s-a indreptat pe firul Prutului, in Bugeac. De acolo, a primit 2000 de tatari in ajutor. Cu aceasta armata, Stefanita Lupu a reusit sa-i alunge pe Constantin Serban – care intre timp adunase in jurul sau “pre vladici” si cativa boieri din Tara de Sus – si pe cazaci din tara. A fost ultima incercare a lui Constantin Serban de a dobandi domnia Tarii Moldovei stabilindu-se, in cele din urma, in Polonia.

La Cetatea Neamt se pastreaza un fragment de ancadrament pe care este sgraffitata o inscriptie dispusa in doua randuri. Din pacate, o margine a pietrei este rupta iar mesajul mai poate fi deslusit cu greu din cauza starii de conservare precare. Inscriptia de la Cetatea Neamtului s-a dovedit utila in Casa Custodelui, in calitate de suport pentru sapuniera, recipiente cu apa, var si vopsea. Continutul acesteia este urmatorul: Cand s-a ridicat Constantin voievod in Ungrovlahia (…) episcopul si(?) mitropolitul… Moldovei.

Izvorul epigrafic nu a fost publicat pana in prezent, desi in arhiva Muzeului de Istorie si Etnografie Targu Neamt se afla o nota a unuia dintre muzeografi, probabil Gavril Luca, in care este conturat contextul istoric si continutul pe care il putea avea inscriptia. Pornind de la o parte descifrata, “cind s-a ridicat Constantin Serban Voda”, autorul insemnarii aprecia ca pisania este ulterioara domniei lui Vasile Lupu, din 1661. Radu Popa face referire tocmai la evenimente tulburi din 1661, cand boierii tarii, alaturi de mai marii clerului, s-au adapostit la Cetatea Neamtului , fara a mentiona despre existenta inscriptiei in discutie, desi este clar ca observatia de mai sus se bazeaza anume pe acest izvor istoric.

Din pacate, numele mitropolitului la care se face referire nu a putut fi descifrat dar – pe baza unor conexiuni – s-ar putea incerca o identificare. Conform lui Miron Costin, Constantin Serban, dupa infrangerea lui Stefanita Lupu din anul 1659, “adunase la sine (…) pre vladici si citiva boieri suseni”. Probabil, printre “vladici” se afla si mitropolitul Ghedeon cel care la sfarsitul anului, ca urmare a revenirii lui Stefanita Lupu, a fost inlaturat pentru a fi urmat in scaunul mitropolitan de episcopul de Roman, Sava. Mitropolitul Sava a fost un apropiat al lui Vasile Lupu si a murit in 1664 lasand locul lui Ghedeon, pentru urmatorii sase ani si jumatate. Prin urmare, varianta plauzibila pentru identificare ar trebui sa se opreasca in dreptul mitropolitului Sava iar evenimentele la care se face referire in izvorul epigrafic se petrecusera la inceputul iernii 1661.

Cercetarile arheologice de la Cetatea Neamtului au scos la lumina fragmente de fasii metalice cu urme de stantare , fapt care sta drept marturie a desfasurarii aici a unei activitati tainice, mai putin ortodoxe dar frecventa in epoca. Este vorba despre baterea monedelor false, atribuite emisiunilor poloneze si suedeze, in vremea lui Eustratie Dabija (1661-1665) dar si mai tarziu, dupa ce se scursese aproape un secol de cand Moldova nu mai scosese bani proprii. Descoperiri de monede falsificate, in cantitati mari, impreuna cu fasii metalice pregatite pentru batere, au fost inregistrate si la Cetatea Sucevei, si printre ruinele Curtii Domnesti de la Iasi. Acesti “salai” au circulat in Moldova dar mai ales in Polonia, grav afectata de o criza monetara provocata, pe de o parte de suedezi iar pe de alta, chiar de Dieta poloneza. In scopul scoaterii unor venituri suplimentare prin deteriorarea deliberata a banilor, Dieta a decis arendarea monetariei din Cracovia italianului Tit Liviu Boratini. Numarul mare de monede falsificate aruncate pe piata a adus in vistieria regatului polonez aproape 3,5 milioane de taleri, la care se adauga un milion in contul lui Boratini, insa a provocat mari convulsii sociale.

Intr-un final, Boratini, cazut in dizgratie, a fost nevoit sa paraseasca Polonia gasindu-si rostul in Tara Moldovei, unde – se pare – a avut sprijinul domnului pentru a-si continua profitabila afacere. Nu este exclus, chiar, ca baterea monedelor false in Tara Moldovei sa se fi efectuat cu stirea si complicitatea polonezilor, intrucat Boratini revenea in Polonia si isi relua vechea indeletnicire la Cracovia. A continuat aceasta activitate nestingherit pana la moarte si a fost preluata de vaduva lui, sub inalta protectie a autoritatilor poloneze.

Desi, dupa toate datele existente, afacerea lui Eustratie Dabija era una deosebit de importanta si tainica, unii specialisti s-au grabit sa afirme ca “transformarea” cetatilor de la Neamt si Suceava in banarii este un indiciu al caderii “in desuetudine a cetatilor Moldovei”. Ramane de vazut, insa, in ce masura o activitate strict secreta, ce putea constitui si un “casus belli”, putea fi lasata la voia intamplarii, in locuri neinsemnate. Oricum, aceasta etapa nu a pus capat functionalitatii Cetatii Neamtului.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi