Secvente istorice

Situatia politica in Tara Moldovei, dupa ce Stefanita voda muri rapus de boala sau – dupa cum ziceau unii – “sa fie murit de otrava” , se complica din ce in ce mai mult. Proiectul otoman de diluare a legaturilor traditionale moldo-poloneze, puternic marcate la inceputul veacului de dinastia Movilestilor, era insotit de o masiva patrundere a elementelor greco-levantine, inca din al doilea deceniu al sec. XVII. Acum, turcii si-au impus un control excesiv, datorita grecilor stabulioti urcati in slujbe si interesati de exploatarea tarilor romane. Numeroase manastiri se umpleau de calugari greci si, rand pe rand, se inchinau influentelor centre monahale de la Muntele Sfant , subjugare din care le scotea abia reforma lui Al. I. Cuza, stoarse de vlaga, saracite si risipite, cu urme inca vizibile si astazi.

Domnia, in tarile romane, a devenit o simpla functie, pentru ocuparea careia “mila Sultanului” – dand uitarii vechile traditii ereditar-elective – selecta din randurile acestor greci. Asa se urca in scaunul Tarii Moldovei Gheorghe Duca, despre care Ion Neculce scrie ca era originar din “Tara Greceasca”. El a venit aici de mic copil, a fost slujitor domnesc inca din vremea lui Vasile Lupu “pan-au agiunsu la boierie mare” reusind sa se casatoreasca si cu fata lui Eustratie Dabija, in domnia caruia a ajuns mare vistiernic. Mai ales in a doua sa domnie din 1668, sfetnicii greci – o parte dintre ei fiind creditori de la Constantinopol – au fost ridicati la mare cinste, astfel incat, “pentru uriciunea grecilor ce adusera pre multi de la Tarigrad”, in 1672, s-au ridicat o seama de boieri din partile Lapusnei si Orheiului, in frunte cu Hancu si Durac. Ostile rebelilor au reusit sa patrunda in Iasi, unde “prindzindu pre greci, pre citi i-au gasit, pe toti i-au omorit” si numai o interventie a tatarilor a reusit sa le inabuse mania.

Mare povara pe spatele tarii, incat incepeau sa se arate semne peste tot si oamenii de la Hotin asistau in fata unei icoane inlacrimate a Maicii Domnului prevestind “incepatura durerei si stricarei tarii noastre”. In acelasi an, puternice osti turcesti treceau prin Moldova pentru asedierea Camenitei, clipe in care insusi Gheorghe Duca – “jaluit” de boieri – avea sa-si scoata capul de sub toporul calaului cu o blana scumpa de vulpe argintie. Atat valora in fata Portii un cap de domn! Caftanul de domnie a fost dat – cu sfatul boierilor – clucerului Stefan Petriceicu, cel care a ramas jumatate de an la Hotin, pentru a asigura spatele garnizoanei turcesti lasata in cetatea Camenitei. Grosul armatei turcesti a parasit Moldova inaintea iernii, decizia vizirului Ahmed Koprulu fiind influentata de Miron Costin. “Mai de treaba la voroavi” si asigurat de vizir ca sinceritatea nu-i va atrage pedeapsa, carturarul moldovean a avut ocazia sa-i marturiseasca atitudinea cercurilor politice moldovenesti fata de extinderea si innasprirea dominatiei otomane: “sintem noi moldovenii bucurosi sa sa latasca in toate partili cit de mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa sa latasca”.

Prin pacea de la Buczacz, incheiata la 18 octombrie 1672, dupa caderea Camenitei, Polonia renunta la Ucraina, in favoarea Imperiului otoman si accepta tributul iar tarile romane se vedeau stranse ca intr-un cleste, la discretia diversilor functionari turci si supuse unor sarcini economice apasatoare, pentru mentinerea avantajului turcesc la Camenita. O schimbare a perceptiei asupra statutului tarilor romane in cadrul Imperiului otoman, din tari de margine, in provincii interioare, risca sa se transpuna acum si in fapt. Cu toate acestea, in cantarul politicii turcesti a atarnat mai mult interesul de a-si consolida pozitiile cucerite in nord-estul Europei, cu concursul boierimii romanesti, careia i-a reconfirmat si dreptul de a desemna domnitorul, fapt care a contribuit la conservarea identitatii politico-statale a tarilor romane.

Tarile romane trebuiau scoase din noua pozitie pe care le-o rezerva Poarta, mai ales ca romanii si-au afirmat dorinta de emancipare iar diplomatia papala se arata gata sa puna bazele unei coalitii antiotomane. Pana atunci insa, interesul Poloniei de a inlatura consecintele pacii de la Buczacz s-a impletit cu insistentele celor doi domni romani de a relua actiunile militare contra turcilor. Aflat din nou, la cererea turcilor, in tabara la Hotin, in primavara lui 1673, domnul Moldovei a decis, impreuna cu domnul muntean Grigore Ghica – prezent si el acolo din aceleasi motive -, ca este vremea potrivita sa treaca deschis in tabara poloneza. Asadar, in timpul unui atac al polonezilor, romanii li s-au alaturat, contribuind decisiv la infrangerea trupelor lui Husain-pasa. Victoria trebuia consolidata si crestinii au hotarat sa-i atace pe turci la sud de Dunare; ca o prima actiune, romanilor le revenea misiunea de a merge inainte, pentru a asigura paza liniei Prutului – pe unde urma sa coboare grosul ostirilor – si a organiza strangerea proviziilor. Dupa ce s-a despartit de tabara crestina, Grigore Ghica – ai carui sotie si copii se aflau la Istanbul – s-a intors in Tara Romaneasca si de acolo i-a trimis instiintare vizurului ca a scapat de invaluirea lesilor si se grabea sa se prezinte in fata sa. Surprinderea vizirului a fost destul de mare, mai ales ca, domnul muntean s-a tinut de cuvant si, foarte abil, a reusit sa respinga acuzatiile de tradare ale lui Husain-pasa. Mai mult chiar, l-a invinovatit pe nenorocitul pasa de erori tactice, motiv pentru care vizirul, suparat, a pus sa i se taie capul iar pe Grigore Ghica l-a reconfirmat in scaunul Munteniei.

Stefan Petriceicu, “om bun si slabu, prost”, n-a avut taria de caracter a lui Grigore Ghica si a preferat sa ramana alaturi de ostile poloneze. A ramas cam singur, parasit de boieri, care s-au si grabit sa coboare la Galati in intampinarea noului domnitor, Dumitrasco Cantacuzino, un alt grec din Istanbul. De aici, in fruntea unei ostiri de turci, moldoveni si vreo 20000 de tatari, Dumitrasco Cantacuzino a reusit sa bata, sub Movila Rabaiei, trupele poloneze si sa le respinga peste Nistru. “Numai ce au lasat o sama de nemti in Cetatea Neamtului si-n Suceava, care s-au timplat de au sedzut acei nemti intr-acele cetati mai bini de un an. Si era acele cetati pline de odoare si de haine a toata tara, boieresti si negutitoresti, dupa cumu-i obiceiul la vreme de rascoale, de-s pun oamenii cine ce are mai bun”. De frica acestora si a unei posibile reveniri a ostilor poloneze cu intentia de a-l reinscauna pe Stefan Petriceicu, Dumitrasco Cantacuzino – “fricos, cu piele de iepure la spate, si neavindu nice o mila de tara” – i-a adus pe tatari in Tara Moldovei, la iernat.

Urmele confruntarilor turco-poloneze, completate de iernatul tatarilor, sunt inregistrate, la 2 iulie 1674, de misionarul catolic Vito Piluzzi din Vignanello: “toata tara e fugita. Toate bisericile din Suceava au fost devastate de turci, ca si cele din Cotnari. Manastirile din Iasi au fost pradate de poloni (…). Cetatea Neamt este arsa cu totul, in Iasi si in Suceava putine case au mai ramas. Domnul (Dumitrasco Cantacuzino, n. V. J.) a confiscat toata averea tuturor marilor boieri si ei sint acum inchisi impreuna cu sotiile lor, pentru ca ei sint de vina ca au venit polonii in tara, si se zice ca ii va da pe mina turcilor. Mitropolitul din aceasta tara a fugit in Polonia impreuna cu fostul domn (Stefan Petriceicu, n. J. V) domnul de acum i-a scris sa se intoarca, si de cum s-a intors la Iasi l-a lipsit de toate ale sale si l-a bagat la inchisoare”.

In primavara, intre 10 si 14 aprilie 1674, la Jan Sobieski s-a infatisat solul lui Dumitrasco Cantacuzino, Miron Costin, cu oferta de mediere a tratativelor de pace dintre turci si polonezi si cu cererea de a fi ridicate garnizoanele poloneze din Hotin, Iasi si Neamt, precum si restituirea hrisoavelor luate in timpul campaniei din Moldova. Fara succes, insa; “nemtii tot sade pen cetati, in Neamtu si Suceava, si jacuie ce pute prin pregiurul cetatilor pentru mincare”. Se mentineau in continuare ca doua puncte fierbinti, incomode, astfel incat domnul era nevoit sa mentina permanent corpuri de oaste in jurul cetatilor, fara a-i putea scoate “si totdeauna ave cu dinsii bataie. Si boierimea de pin pregiur era bejeniti de raul lor”. Abia pe la sfarsitul verii, cu ajutor turcesc, s-a reusit o blocada a Cetatii Sucevei si Cetatii Neamtului, pentru a-i obliga pe mercenari, prin infometare, sa cedeze fortaretele. Primii au cedat catanele de la Neamt, au parasit fortificatia si s-au indreptat spre Cetatea Sucevei, hartuiti de trupele hatmanului Buhus si ale capitanului Decusara. Cetatea Sucevei a ramas inconjurata de ostile lui Dumitrasco Cantacuzino si, abia la 9 august 1674, comandantul garnizoanei, Teodor Frank si intregul stat major au acceptat, printr-un tratat, sa o paraseasca , dupa ce au primit porunca de la Jan Sobieski, ingrijorat ca ar putea crea pretexte pentru stabilirea unor efective turcesti in Moldova. Acordul moldo-polon prevedea si un schimb de prizonieri , dintre acestia, solul polonez Ioan Gninski amintea despre eliberarea celor “trei tunari Rozowski, Gadowski si Lukaszewici, prinsi la luarea cetatii Neamtului”.

Odata eliberate, Dumitrasco a primit porunca de la vizir sa distruga cetatile, “ca alta data sa nu mai vie osti sa intre intr-insale”, desi “ase se voroveste, ca mai mult sfatul si-ndemnatura lui Dumitrasco-voda au fostu decit voia vizirului”. Sarcina aducerii la indeplinire a acestei misiuni i-a fost incredintata lui Panaitachii userul Morona, care, impreuna cu alti boieri, au “spart sacreile si ladzile unora si altora, care au fostu pusa acolo, si multe lucruri scumpe si odoara au luatu, de s-au implut de avere (…). Dece atunce au stricat cetatea Sucevii s-a Neamtului s-a Hotinului”.

Nu mult dupa aceea, pe la sfarsitul toamnei anului 1675, lua capat si cumplita domnie a lui Dumitrasco Cantacuzino, in timp ce se afla retras pe dealul Galatei, din cauza izbucnirii unei epidemii de ciuma. De aici, a mers la Tutora, unde se afla un caplan-pasa, care i-a aratat firmanul de mazilire. In locul sau a fost numit Antonie Ruset, “iara grec tarigradean”, ruda cu Dumitrasco, insa, spre deosebire de acesta, era “bun si milostiv”. Ion Neculce scrie cu admiratie despre noul domnitor, care – pe langa reparatia clopotnitei de la Biserica “Sf. Nicolae” sau constructia Manastirii “Sf. Sava” din Iasi – “era mai bun domnu decit un pementean” aducand o oarecare relaxare fiscala. Probabil, din porunca lui Antonie Ruset au fost repuse in functiune Cetatea Hotinului, Cetatea Neamtului si Cetatea Sucevei. Este adevarat ca, deocamdata, nu exista o proba palpabila in acest sens dar faptul ca Cetatea Neamtului revenea in mijlocul evenimentelor – in 1687, cand adapostise pe domnita Ruxanda si o seama de boieri cu averile lor – trebuie sa se fi datorat acestei scurte perioade de refacere. Vremurile vitrege si titularii tronului Tarii Moldovei ce au urmat lui Antonie Ruset ingaduie, cu multa rezerva, sa se strecoare un alt spatiu cronologic favorabil unei etape de refacere, chiar si de mica anvergura.

La Istanbul mai erau, insa, destui doritori pentru ocuparea tronului vreuneia dintre tarile romane, cu pungi, relatii si prietesuguri. Dintre acestia, cel mai convingator s-a dovedit a fi Serban Cantacuzino, insa scaunul pe care si-l dorea, cel al Tarii Romanesti, era ocupat de batranul Gheorghe Duca, cu multi sustinatori la Poarta. Pe de alta parte, domnitorul Tarii Moldovei avea destui paratori la “poala imparatiei” si devenisera mai inversunati din cauza feciorilor sai, care erau “dezmerdati” si umblau prin tara cu multi feciori de mazili “de face multe giocuri si betii si nebunii prin tirguri si prin sate boieresti, de lua femeile si fetele oamenilor cu desila, de-s ride de dinsale”. Si nu erau doar fete din familii modeste, ci si ale unor oameni de frunte. Antonie Ruset nu a luat, insa, masuri impotriva fiilor sai, fapt pentru care si-a atras dusmania boierilor. Adunandu-se destule pretexte pentru mazilire, Antonie Ruset a fost inchis la Istanbul, batut si “l-au caznitu cu fel si fel de cazne”, pana cand si-a platit libertatea cu peste o mie de pungi de galbeni. Poarta a decis sa-l trimita pe Serban Cantacuzino in Tara Romaneasca iar pe Gheorghe Duca, pentru a treia oara, in Tara Moldovei.

La doi ani de la investire, in 1680, lui Gheorghe Duca i s-a incredintat si hatmania Ucrainei. Investitia facuta la Tarigrad pentru noua functie, precum si problemele ridicate de organizarea Ucrainei, au cazut tot pe spinarea bietei tari, pentru ca Gheorghe Duca “nu cheltuie ca un domnu dupa putinta tarii, si vre sa cheltuiasca ca un craiu”. A impus dari apasatoare si “de cum era rau de fel, inca mai rau s-au facut asupra boierimei si asupra tarii”. S-au umplut temnitele de boieri datornici iar jupanesele saracite erau date spre batjocura mercenarilor. Era urat de toata tara si se rugau bietii oameni sa scape de acest domn. Prilejul favorabil s-a ivit, in cele din urma, atunci cand – dupa porunca Portii – Gheorghe Duca a mers la asediul Vienei. Cu complicitatea boierilor ramasi in tara si cu ajutorul polonezilor, Stefan Petriceicu reusea sa intre in Moldova si sa ocupe Iasii. De aici, o parte din ostirea moldo-cazaca a coborat in Bugeac, unde au jefuit si taiat in tatarime. Desi a fost parasit de boierii si majoritatea seimenilor cu care fusese la asediul Vienei, Gheorghe Duca a ales sa se reintoarca in Tara Moldovei, insa a fost prins de un podgheaz trimis de Petriceicu si dus in Polonia, unde a murit in captivitate.

De partea cealalta, Stefan Petriceicu nu avea sa se bucure de scaunul recapatat, pentru ca asupra Tarii Moldovei s-au napustit tatarii, pentru jafurile ce le facusera moldovenii si cazacii in Bugeac. La randul lor, turcii nu se puteau multumi cu instalarea in Tara Moldovei a unui domn hainit si fidel Poloniei, astfel ca l-au reasezat in graba pe Dumitrasco Cantacuzino, in martie 1684. Mai rau nici ca se putea! Si aceasta, dupa ce Stefan Petriceicu – convins probabil ca nu avea sorti de izbanda sa mai revina in Moldova – a avut grija sa-si faca aprovizionari pentru un trai ceva mai linistit in Polonia, “luat-au si el miere si vin, vaci, boi, turme de oi, ce-au putut apuca”. Revenea in tara batranul fanariot, caruia vremurile si varsta nu au reusit sa-i schimbe naravurile cu care s-a remarcat in scurtele domnii anterioare si pentru care a dobandit supranumele de “cel rau”. Din cauza luptelor pentru dobandirea domniei, s-au bejenit multe sate – tara fiind pustie de la Cotnari in sus -, “nu putusa oamenii ara si nu sa facusa pine”. O foamete groaznica s-a abatut asupra Tarii Moldovei “cit si om pa om minca”. Frecvent, din Polonia coborau podghiazuri si peste tot misunau talhari.

Nu era Dumitrasco Cantacuzino dintre cei in stare sa “aseze” lucrurile in tara si nici nu prea se straduia lasand aceasta “mostenire” pe seama lui Constantin Cantemir, cel care – cu pungile si intrigile lui Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti si varul lui Dumitrasco – a reusit sa cumpere, in 1685, domnia Tarii Moldovei. Odata cu proaspatul domn, “om de tara”, incepea o perioada ceva mai lunga de stabilitate politica. Desi “era bine in tara dintr-alteli, numai nu pute trai oamenii de podghiazuri lesesti”, in timp ce multe dintre satele bejenite din jumatatea de nord nu au revenit la viata. Sprijinul primit din partea domnului muntean era conditionat de trecerea celor doua tari romanesti in tabara Ligii Sfinte, obiectiv fata de care Constantin Cantemir – odata urcat in scaunul de domnie – nu s-a mai aratat interesat. Credinta sa fata de Poarta era datorata atat prezentei la Constantinopol, ca ostatec, a fiului sau, Antioh, cat si faptului ca turcii – constatand gravele probleme economice ale Tarii Moldovei – i-au acordat o scutire de tribut. Ragazul dat de Poarta nu putea sa dea roadele mult asteptate din cauza presiunilor Poloniei, binecuvantata acum cu incurajari si bani de Papalitate sa imbrace platosa de cruciata, alaturi de Imperiul habsburgic. In cei aproape opt ani de domnie, Constantin Cantemir a trebuit sa faca fata numeroaselor podghiazuri poloneze ce faceau permanente incursiuni de prada in Tara Moldovei. Impotriva acestora, domnul l-a trimis pe Velicico Costin, fratele cronicarului, in timp ce Miron primea starostia Putnei.

Despre Velicico, Ion Neculce sustine ca era un om chibzuit, bun si indraznet, doar ca – in fruntea unor oameni slab pregatiti si, probabil, prost echipati – era fara noroc in lupta, astfel incat nu avea parte de izbanda in incaierarile cu trupele de mercenari. In una dintre confruntari, sub Iasi, pe dealul Copoului, catanele au scapat pana la Curtile Domnesti iar domnul si-a gasit salvarea intre zidurile Manastirii Cetatuia. Cu ajutorul primit din partea tatarilor, Constantin Cantemir a reusit sa infranga un podghiaz insemnat, pe Prut, in apropierea satului Boian de langa Cernauti, castigand admiratia turcilor pentru vitejia aratata – in ciuda varstei inaintate – si ura polonezilor. Asa s-au inmultit expeditiile de jaf, incat “tara era bejanita, lipsa de pine, ca nu pute ara oameni”, in ciuda anilor roditori ce i-au insotit domnia. In cursul anului 1686, Constantin Cantemir primea una dintre cele mai serioase lovituri din partea regatului Poloniei, cand a coborat insusi regele Jan Sobieski in fruntea intregii osti poloneze slobozind “multe podghiazuri in toate partile, in toata tara (…) de nu ramine un loc nepradat si nestricat”. Aflat in tabara regelui de la Husi, la 23 august 1686, Francois Gaston de Bethune nota intr-un jurnal de campanie ca au fost ocupate Cetatea Sorocii si Cetatea Neamtului, unde regele a instalat garnizoane proprii “astfel ca daca va mai ocupa si Focsanii, va ajunge stapanul intregii provincii”.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi