Secvente istorice

Antioh Cantemir – dupa cum il caracterizeaza Ion Neculce – “nu era pre carturar, numai nu era prostu”, o fire statornica, cinstit, nelacom, fara a ingadui minciunile si intrigile de curte. Desi boierii se bucurau de mare cinste, era iute la manie, “racnie tare, can cu graba, si de-cie sa departa inemile boerilor de dinsul”. Nu a avut posibilitatea sa se inconjoare cu multi dintre oamenii lui Constantin Cantemir, pentru ca o buna parte erau saraciti iar altii – aflati prin inchisorile lui Duca-voda – “is pierdusa si mintea”. Bogdan si Iordachi Ruset s-au dovedit de mare folos domnului, “de-i ajunge la toate socotelili”. Cu sfatul acestora si al celorlalti boieri a restabilit pacea cu Polonia scutind tara de podgheazuri iar polonezii urmau sa fie instiintati de expeditiile de jaf ale tatarilor spre regat. Intentiona sa trimita petitori la Maria, sora lui Constantin Duca, insa a aflat intre timp ca mireasa a decedat. Un alt sol s-a indreptat in Tara Romaneasca, pentru a restabili bunele relatii, a pune capat intrigilor la Poarta si a o cere in casatorie pe o fiica a lui Constantin Brancoveanul. Proiectata alianta matrimoniala nu a putut avea loc, deoarece mana domnitei a fost conditionata de uciderea lui Iordache Ruset si inlaturarea fratilor acestuia din functia de capuchehaie la Istanbul. Abilitatea diplomatica a lui Antioh Cantemir si a fratelui sau Dimitrie, din functia de capuchehaie, a castigat de partea domnului Tarii Moldovei pe toti vecinii si avea mare trecere la Poarta, ramasese incordata doar relatia cu Constantin Brancoveanu.

Polonezii l-au considerat un om de incredere, astfel incat au facut propunerea ca domnul Tarii Moldovei sa fie mediatorul tratativelor de pace polono-otomane. In vara lui 1697 a decedat Jan Sobieski, dupa care a urmat si o stralucita victorie a habsburgilor la Zenta lasand Polonia pe o pozitie secundara in cadrul intelegerilor dintre Liga Sfana si Imperiul otoman, ce au avut loc la Carlowitz intre 16-26 ianuarie 1699. In fata pretentiilor Poloniei – printre care erau avute in vedere incorporarea Tarii Moldovei si Tarii Romanesti -, otomanii s-au aratat dispusi sa cedeze acestora cetatea Camenitei si sa restabileasca vechile hotare moldo-polone. De asemenea, se angajau sa retraga din Bugeac hoardele tataresti. Polonezii trebuiau sa paraseasca – in schimb – toate cetatile ocupate din Tara Moldovei. Prin urmare, in urma acestor conventii, turcii au parasit Camenita iar polonezii au eliberat cetatile Moldovei si “ramasa toata tara in mina lui Antiohii-voda”.

Odata asigurata linistea la hotare si in interior, domnul a depus mari eforturi pentru imbunatatirea situatiei demografice. Astfel, “au facut carti de slobodzii pin toate salistele” iar de prin targurile din centrul tarii, in special Piatra si Roman, a trimis familii sa se aseze in regiunile de margine ramase pustii. Scutirile acordate de domn pentru cei care acceptau sa populeze zonele Prutului si ale Nistrului au contribuit la un important aflux de populatie “din toate tarili (…) a veni cines la locul sau si la mosia sa”.

S-a apropiat, insa, vremea sa se umple cu pungi si interventii cararea pana la Constantinopol pe care o anunta fiica lui Constantin Brancoveanu. Aceasta nu a mai avut ocazia sa o vada realizata, intrucat a inchis ochii in capitala Imperiului otoman, rapusa de ciuma. Relatiile dintre Constantin Duca si socrul sau nu mai erau la fel de calde ca odinioara, domnul Tarii Romanesti sustinand un alt candidat care sa-i ia locul lui Antioh Cantemir. Totusi, schimbarea pentru care insista trimisul lui Constantin Brancoveanu a fost acceptata de otomani doar in persoana lui Constantin Duca , atitudine influentata de ambasadorul Germaniei, contele Olingen , ce statea in gazda la fostul domn al Moldovei. Oricum, fostul ginere prezenta o varianta mult mai buna – in viziunea domnului muntean – decat ramanerea in scaunul de la Iasi a Cantemirestilor, sustinuti de dusmanii sai, Rusetestii.

La 14 septembrie 1700, Antioh Cantemir primea neasteptata veste a mazilirii sale dar, inainte de a-l urma pe capugi-basa la Istanbul, a reusit sa tempereze un nou val de razbunare ce se indrepta asupra boierilor Ruset din partea boierilor pribegi, iertati ceva mai devreme si repusi in drepturi. Cu autoritatea si respectul de care se bucura, domnul a reusit sa faca uitate vechile suparari, printre care si acelea ale serdarului Ionita, pentru moartea tatalui sau, Miron Costin. Au ascultat cu totii de sfatul lui Antioh Cantemir si au organizat, in taina, fuga in Polonia a lui Bogdan si Iordachi Ruset salvandu-i de osanda muntenilor si a lui Constantin Duca.

Revenit in scaunul Tarii Moldovei, Constantin Duca nu a avut inspiratia sa continue politica destul de chibzuita a lui Antioh Cantemir. Multimea datoriilor pe care si le facuse fata de Constantin Brancoveanu si fata de alti creditori la Istanbul pentru a cumpara caftanul domnesc, impreuna cu setea de razbunare fata de Cantemiresti si Rusetesti, i-au marcat intreaga domnie. In cei trei ani, a reusit sa-si atraga aversiunea intregii tari reintroducand o multime de dari, printre care si vacaritul, ce fusese desfiintat de Antioh, numai sa-si poata plati datoriile. Politica nesabuita a lui Constantin Duca a facut sa creasca numarul satelor parasite si a boierilor pribegi, multi adapostiti la curtea lui Constantin Brancoveanu. Aici s-au tesut urzelile pentru schimbarea lui Constantin Duca, domnul muntean solicitand boierilor sa desemneze unul dintre ei, pe care sa-l sustina la Poarta, numai sa nu faca parte din familia Cantemirestilor. Alegerea a cazut asupra spatarului Mihalache Racovita, care – la insistentele lui Constantin Brancoveanu se impacase cu Rusetestii si avea sprijinul boierilor moldoveni prezenti la Istanbul – a obtinut domnia in septembrie 1703.

Primele masuri luate de Mihai Racovita au avut ca obiectiv consolidarea domniei si aceasta cu ajutorul batranului Iordache Ruset. Au fost ridicati in slujbe boieri din neamul sau si al Rusetestilor, in timp ce boierii din alte neamuri, sustinatori ai lui Antioh Cantemir si Constantin Duca, au fost supusi fiscalitatii excesive. Multi dintre oamenii lui Constantin Duca erau batuti si inchisi in temnite. Era insa peste putinta lui Mihai Racovita sa-si asigure domnia la Constantinopol “fiind Poarta neasadzata, ave si Mihai-voda mare nevoie de bani, ca-ntr-un an si giumatate ce-au fostu domnu s-au schimbat trei viziri si septe chihaeli”. De cealalta parte, s-au grabit sa profite si Cantemirestii, astfel incat la 12 februarie 1705 revenea in capitala Tarii Moldovei Antioh Cantemir. Practic, pana la sfarsitul anului 1715, cand incepea a treia domnie a lui Mihai Racovita, s-au perindat pe tronul de la Iasi nu mai putin de patru titulari si trei caimacami. Incepand de la prima domnie a lui Antioh Cantemir, care a durat aproape cinci ani (8 decembrie 1695 – 14 septembrie 1700) si pana la 25 decembrie 1715, se constata ca tronul Tarii Moldovei nu a avut parte de stabilitate si – prin urmare – nu se poate pretinde o oarecare strategie politica interna si externa de durata.

In ceea ce priveste Cetatea Neamtului, Ion Neculce retine un scurt episod de la finele anului 1709, cand lua capat cea de-a doua domnie a lui Mihai Racovita (20 iulie 1707 – 17 octombrie 1709). Pana la numirea noului domn – multi boieri asteptandu-se sa revina Antioh Cantemir -, pribegii din Tara Romaneasca, in frunte cu vistriernicul Ilie Cantacuzino si vistiernicul Ilie Catargiu, au intrat in regiunea Focsanilor si au inceput “a prinde s-a lega s-a bate pe oameni lui Mihai-voda (…) s-a lua bucateli a boierilor lui Mihai-voda ce se timplasa cu slujbe acolo”. Printre acestia, l-au prins si pe un nepot de sora al lui Iordachi Ruset “de l-au batut si l-au imbracat cu sucman negru si l-au triimis de l-au inchis la Cetate la Neamtu”.

Epilogul istoric al Cetatii Neamtului s-a consumat chiar la capatul acestei perioade de trecere la domniile fanariote, in primii ani ai celei de-a treia domnii a lui Mihai Racovita. In contextul izbucnirii unui nou conflict turco-austriac, o parte din ostile imperiale invingatoare au trecut Carpatii in Moldova si au ocupat o serie de manastiri fortificate si Cetatea Neamtului. Din cele cateva documente de la Mihai Racovita, se constata ca nemtilor li s-au alaturat o seama de mazili, in frunte cu fostul mare stolnic Vasile Ceaurul, care este indicat a fi fost coordonatorul actiunilor din Moldova. Odata intariti pe pozitii, nemtii trimiteau pentru aprovizionare diverse podgheazuri in imprejurimi jefuind sate, orase, manastiri si multi negustori turci, “care fapte intelegindu stapinii nostri (turcii, n. V. J.), n-au putut suferi, ce cu rea urgie s-au scirbit asupra tarii noastre, ca era sa dea toata tara in robie si in sabie, incapind si domniia mea la prepus cum ca si noi am fost agiunsi cu dinsii”. La inceputul anului 1717, efectivele austriece cantonate in nordul Tarii Moldovei au atacat in doua directii, o parte a avut drept obiectiv capturarea unei surori a domnului, pe care au dus-o la Brasov iar alta parte, sub comanda capitanului Erno Fransua, zis “Frantoz” sau “Frente” – ofiter francez aflat in slujba austriecilor – a coborat din Cetatea Neamtului si a lovit Iasii.

Austriecii au inconjurat Curtile Domnesti, in care Mihai Racovita a organizat apararea, impreuna cu cativa boieri de curte si i-a silit pe acestia – printr-o bresa – sa se retraga la Manastirea Cetatuia, “cit ai rumpe un par din cap de n-au luat pre Mihai-voda de grumadzi, din curtile domnesti”. Aici, in ajutorul domnului au venit tatarii reusind sa-i infranga pe agresori si capturand pe “Frantoz capitanul”, dupa care s-a trecut la contraofensiva. Impreuna cu tatarii “am reusit sa le spargem si cuibul din Cetatea Neamtului”, au cucerit Manastirile Casin si Mira “si am rasipit si zidurile manastirilor acestora cu porunca stapinilor”. Cum au trecut Siretul, varianta domneasca sustine ca tatarii “au si inceput a prada si a robi tara pina in munte, care robie nu se va putea uita in veci”. Datele oferite de Ion Neculce par a fi ceva mai clare in ceea ce priveste jaful tataresc. Dupa ce l-au salvat pe voda, tatarii i-au cerut 10 pungi de bani pentru a se retrage “iar Mihai-voda n-au avut, au n-au vrut sa le de. Si le-au dat voie sa prade tara, dincolo di Siretiu, ca sint tot haini, catane. Numai dincoace di Siretiu sa nu robasca”. Asa s-au napustit ceambulurile tataresti asupra tinutului Neamtului pana la Hangu si Ceahlau, de unde s-au intors in Bugeac plini de prazi si robi. Cetatea Neamtului a fost parasita de catane fara lupta “au lasat-o plina de bucate si au fugit la Casin, la alte catane ce era acolo”. Nu era deloc intamplatoare insistenta domnului pe langa tatari ca “numai dincoace di Siretiu sa nu robasca”, o data pentru ca dincolo era plin de catane si Moldova de sub munte era mai putin afectata de incursiunile de jaf, pe de alta parte, daca s-ar fi ingaduit ciambulurilor sa prade la est de Siret, in jumatatea de nord si regiunile de margine, efectele ar fi fost devastatoare pentru eforturile puterii centrale de repopulare a acestor regiuni, tot mai insistente incepand cu anul 1666.

Pericolul prin care a trecut Mihai Racovita din cauza catanelor adapostite in fortificatii a fost unul dintre motivele serioase pentru care, la 1718 – urmand porunca turcilor -, si-a trimis slujitorii sa distruga Cetatea Neamtului “iar nu foarte de tot”, zidurile Manastirilor Casin, tinutul Bacau si Mera, din tinutul Putnei.

Dupa aceasta ultima distrugere, Cetatea Neamtului nu a mai revenit la viata, domnia nu s-a mai aratat interesata de refacerea si reutilizarea ei. Abia pe la 1733, ruinele vechii cetati erau vizitate de alaiul domnesc ce-l insotea pe domnitorul Grigore Ghica, pornit intr-o “plimbare” prin tara “ca sa stie cine cum sa tine” dar fara urmari pentru ruinele de pe culmea Plesului. De fapt, urmari au fost: de la stricarea “nu foarte de tot”, Cetatea Neamt s-a transformat intr-o sursa de piatra pentru casele si pivnitele targovetilor. Aceasta este cea mai grava si continua degradare a vechilor zidiri, fara ca un spirit luminat si cu dragoste fata de mostenirea stramosilor sa poata fi auzit. In vremea lui Mihail Sturza, “mana vandalica si impie a targovetilor din orasul Neamt, care si-au zidit casele lor cu pietrele acestei sfinte ruine” a starnit protestul tanarului preot Crisoverghi, un gest ce copleseste pana si tipica ignoranta a vremurilor noastre. Ca urmare a demersului sau ori nu, impotriva “neprivegherii dupa vreme de catra nepretuitorii monumenturilor si a zastrii Patriei”, Departamentul pricinilor dinlauntru al Moldovei a luat decizia imprejmuirii ruinelor cu un gard. Asa credeau functionarii ca se putea opri jaful si “nerisipirea ei in viitorime” ! Convingere pe care, de altfel, o vedem vie si astazi in atatea monumente istorice risipite si paraginite pe intreg cuprinsul tarii.

Nepasarea autoritatilor a continuat si dupa 1866, cand Cetatea Neamt a fost declarata monument istoric iar locuitorii din imprejurimi au extras piatra nestingheriti pana pe la 1900. Salvarea si conservarea batranei fortificatii au venit odata cu cercetarile arheologice incepute in anii 1939-1942, 1950 si 1962, urmate de amplele lucrari de restaurare ale unei epoci de trista amintire dar in care multe dintre monumentele noastre s-au bucurat de ceva mai multa pretuire.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8

Vitalie Josanu, Reflectii istorice privitoare la Cetatea Neamtului. Pagini de istorie militara medievala, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2009, 180 p. - recenzie Mirela Stratulescu, Albert Martonfavi